Având în vedere că marea majoritate este carantinată împreună cu familia și cu persoana cu care relaționează în cuplu, este momentul să analizăm relația de cuplu și mai ales păcăleala din spatele ei. Ai auzit nenumăratele glume despre căsătorie și despre ce se întâmplă între doi oameni aflați într-o relație de cuplu de mai mulți ani. Ba mai mult, realitatea ne arată cum relațiile devin, în timp, oază de frustrări, nemulțumiri, plictiseală.

Ce mai știm este că un om inconștient este încăpățânat și tinde să pice în fix aceleași capcane în care au căzut și cei de dinaintea lui. De ce? Pentru că este condus de iluzia proprie, de calea către ceea ce acesta consideră că va fi salvarea sa. Nu degeaba oamenii caută cu disperare relații de cuplu, aplicațiile de dating având succes mare înainte de această criză, nu?

De ce vor oamenii să fie într-o relație de cuplu? De cele mai multe ori din motive ce nu le sunt benefice: ori pentru că se plictisesc singuri, ori pentru a face copii, ori pentru că nu se (mai) suportă, toate acestea în numele unei iubiri idealizate ce miroase mai mult a narcisism și obsesie de sine. De prea puține ori, oamenii intră în relații pentru a colabora, pentru a se descoperi, pentru a construi.

Unul dintre scopurile unei relații este, ca orice în natură, înmulțirea. Dacă ceva funcționează, atunci acel ceva va fi replicat, nu? Când scriu despre înmulțire nu mă refer (doar) la a avea copii, mă refer la crearea unui teren fertil pentru viață. Evoluția, prin mecanismul său de încercare și eroare, caută ca viața să se extindă într-un mod sustenabil.

Rolul unei relații este să creeze teren fertil pentru alți oameni care să vină în jurul acelei relații. Rolul unei relații este să aducă unitate și atmosferă de stabilitate și evoluție. Dacă privim modul în care oamenii folosesc relațiile ca baricade prin care să se separe de ceilalți, observăm că aceștia nu creează teren fertil pentru viață ci sugrumă viața, ținând-o cumva prizonieră. Prea multe relații sunt închisori în care s-au băgat cei care nu știu cum să facă față vieții. Îți dai seama când un copil se naște într-o astfel de “închisoare”?

De aici s-au născut gelozia și posesivitatea. Un partener gelos nu dorește să aibă competiție în jur așa că va “arde terenul fertil” și va “seca fântânile”, pentru a își proteja posesia. Atmosfera devine din ce în ce mai lipsită de viață pentru că partenerul gelos și posesiv devine mai mult un parazit ce seacă de viață corpul gazdă. Uitați-vă la modul în care umanitatea acționează ca un parazit ce încercă să sugă de viață planeta pe care trăim. Totul pornește de la modul în care relaționăm, pornește de la celula de bază a umanității și aceasta nu este doar familia de sânge ci familia.

Viața abundă în locurile unde există o atmosferă propice acesteia. O comunitate de 20 de prieteni buni abundă de viață față de o relație strânsă între 2 oameni separați de prieteni. Dacă o relație nu aduce în jurul său mai mulți oameni, nu este o relație vie, nu are cum să fie sustenabilă. E ca în afaceri, dacă o idee nu este susținută de mai mulți oameni, are șanse mici să fie sustenabilă pe termen mediu și lung.

De aceea, o relație de cuplu devine o păcăleală mare dacă nu adună sprijin în jur sau dacă nu se alătură altora care sunt pe aceeași „lungime de undă”. Și mai este ceva, o relație de cuplu devine o păcăleală mare pentru că responsabilitatea devine atât de mare încât presiunea produce zdruncinări puternice în mintea și corpurile celor din relație. Când doi oameni se izolează de ceilalți, responsabilitatea pe care fiecare o are este de 50%. Dacă sunt douăzeci de oameni care trăiesc în prietenie în comunitate, responsabilitatea este de 5%. Când crezi că unui om îi este mai ușor?

Omul este o ființă construită pentru a fi într-un organism de tip tribal, orice altceva va fi resimțit ca sindromul lupului fără haită. De aceea, cei însetați de putere, au făcut tot ce au putut pentru a îi separa pe oameni, „divide et impera” funcționează. Și dacă vom mai continua să ne separăm în relații de cuplu, neînțelegând că acestea sunt doar punctul de pornire către ceva mai stabil și mai frumos, ne vom plânge încă vreo 100 de ani de depresii și anxietăți. Asta dacă nu ne autodistrugem.

Eu, unul, sper că nu și o spun cu inima deschisă, ador oamenii care trec peste orgolii, gelozii, posesivități și invidii pentru a colabora și pentru a construi împreună. Fie ca aceștia să creeze terenul fertil pentru viață, așa vom trăi cu adevărat bine împreună.

Fie ca inima să Ni se deschidă, mintea să Ni se recondiționeze și corpul să Ni se vindece!

Orlando