Una dintre credințele care ne-au fost servite ca adevăr absolut este faptul că unii oameni sunt mai speciali ca alții. Faptul că mulți dintre noi nu știu că, atât timp cât mintea este funcțională, există un geniu în fiecare dintre noi, geniu care d-abia așteaptă să fie manifestat, este trist și în același timp ne-a dus către a crea o societate plină de oameni deconectați de Sinele lor, considerându-l cumva inutil.

Acesta este motivul pentru care tindem să ne îndreptăm atenția spre figuri autoritare și să le ascultăm pe acestea mai mult decât ne ascultăm pe noi. Ne uităm la acei oameni ca la niște salvatori, niște figuri mesianice care au pogorât din Rai pentru a ne salva pe noi de noi înșine, muritorii de rând. Chiar dacă așa ar fi și nu zic că nu există și astfel de oameni, a îi pune pe piedestal nu ne ajută nici pe noi și nici pe ei.

Știi de ce, în cele mai multe cazuri, punem oameni pe piedestal? Motivul este chiar șocant, îi punem pe piedestal pentru a avea pe cine da jos ulterior. Chiar și în Biblie avem dovada acestui tip de comportament, doar Iisus a fost condamnat pentru că oamenii care l-au urmat, pentru a da jos preoțimea acelor vremuri, l-au condamnat și l-au eliberat pe Barabas. 

Este foarte posibil ca acest comportament să fie menit pentru a ne răzbuna pe o figură autoritară din copilăria noastră, de multe ori pe unul sau ambii părinți. Având putere absolută asupra noastră, e foarte posibil să ne fi simțit neajutorați și slabi și astfel, la vârsta adultă, recreând povestea din copilărie, să le arătăm figurilor autoritare că avem și noi putere, că nu suntem atât de mici. Unii oameni își pun partenerul/a pe piedestal, pentru ca ulterior să fie dezamăgiți de aceștia și a îi trage la răspundere. Aceasta este o profeție care se împlinește garantat.

Unul dintre pașii esențiali în procesul de vindecare este să dăm jos oamenii de pe piedestalul pe care noi l-am creat pentru ei și a îi percepe ca oameni cu „bune” și cu „rele”. 

Tot obișnuim să percepem politicienii ori doctorii ori avocații ori directorii ori chiar cei pe care îi denumim guru ori maeștrii ca fiind niște ființe extraordinare și noi poziționându-ne în ființe inferioare și obediente. Fix această poziționare ne va crea dezamăgiri ulterior, doar pe cine ridicăm în slăvi azi, s-ar putea ca mâine, când așteptările noastre nu sunt îndeplinite, să îi „dăm la ficat”. De aceea nu dau doi bani pe ridicarea în slăvi, ba chiar o refuz. Dacă cineva mă pune pe un piedestal, cobor imediat de acolo pentru că știu sigur că în acea direcție vor veni ulterior pietrele.

Un alt exemplu este Osho, un om respectat de mase până la apariția documentarului „Wild Wild Country”. Mulți dintre cei care l-au pus pe piedestal, au avut grijă să îl denigreze, să își arate dezamăgirea, ba chiar am auzit de cazuri de depresie provocate de acel documentar. Oamenii care au fost atât de dezamăgiți de Osho nu l-au perceput ca pe un om, ceea ce înseamnă că nu s-au conectat la cine era cu adevărat ci la cine voiau ei să fie. Când urcăm pe cineva pe piedestal, nu urcăm omul ci proiecția noastră despre cine ar trebui să fie acel om pentru noi. Astfel, nu suntem sinceri nici cu noi și nici cu acel om. dezamăgirea care vine ulterior fiind provocată exclusiv de mintea noastră.

Una este recunoștința, când cineva își manifestă recunoștința ori îmi mulțumește pentru susținerea pe care i-am oferit-o direct ori indirect, mă bucur, acela este un semn de la viață că geniul meu își face treaba, alta este punerea pe piedestal. Pe măsură ce înaintez în propriul proces, observ cum toți oamenii sunt la fel ca mine, unii dintre ei manifestându-și geniul și astfel adaptându-se mai ușor provocărilor vieții iar alții nemanifestându-și geniul și blocându-se în provocări.

Paradoxal este faptul că fix oamenii care sunt puși pe piedestal de societate, de cele mai multe ori aceștia nu își manifestă geniul nativ. Spre exemplu, am întâlnit mulți doctori în viața mea și foarte puțini dintre ei își manifestau geniul, restul doar urmau niște trasee mentale predefinite fără a se asculta și fără a mă asculta. La fel se întâmplă și cu politicienii, avocații și mai cu toți cei care au poziție de putere în această societate. Spre exemplu, ne uităm la politicieni de parcă ar știi ceea ce fac însă te asigur că sunt la fel de habarniști ca noi, doar mimează certitudinea pentru ca noi să punem ștampila pe ei.

Omul care își manifestă geniul nu are nevoie de piedestal pentru că geniul său este complementar cu geniul celorlalți. Geniul său nu este mai important și nici mai puțin important ca al altora, este unic, original, diferit și menit să susțină și deci să servească geniile celorlalți.

Oare cât timp o să ne mai jucăm jocuri de putere menite să aducă certitudinea în lume și să recunoaștem că suntem cu toții în aceeași oală? Dacă nu pornim un proces de decondiționare și recondiționare mentală, emoțională și fizică suntem blestemați să jucăm aceleași roluri care ne aduc dezamăgire, chin și suferință. Dacă vrei vindecare, dacă dorești să susții niveluri înalte ale conștienței, îți recomand cu căldură ori să te dai jos de pe piedestal și/ori să îi dai jos pe cei pe care i-ai pus acolo.

Astfel, ceea ce iese la suprafață este vulnerabilitatea, învățăm să ne conectăm din nou cu oamenii, de la egal la egal. Nu ne mai ascundem în spatele simbolurilor (pseudo)puterii, costumele, cravetele, pantofii, robele, sutanele, coifurile, uniformele ci stăm “dezbrăcați” de adevăruri absolute, de dogme, unii în fața altora. Ce poate fi mai vindecător ca vulnerabilitatea?

Fie ca inima să Ni se deschidă, mintea să Ni se recondiționeze și corpul să Ni se vindece!

Orlando