Articol scris în 2020 cu ocazia tranzitului cheilor 46 (Soare) și 25 (Pământ).

Această contemplare este despre propriul nostru corp și modul în care îl folosim în această experiență pământeană. Este momentul să contemplăm modul în care ne chinuim pentru a supraviețui, de unii singuri ori modul în care împreună ne bucurăm de viață și de experiențele sale.

CHEIA 46
Siddihi / Esență: Extaz
Darul: Desfătare
Umbra: Seriozitate

Cheia 25
Siddhi / Esență: Iubire Universală
Darul: Acceptare
Umbra: Constricție / Contractare

Cheia 46, cu al ei Siddhi, Extazul ne pune față în față cu o dilemă, tu cât de curat/ă vrei să ieși din această viață? Dacă încerci să fii prea curat, te chinui și astfel accesezi umbrele seriozității (te iei prea în serios – umbra cheii 46) și constricției (trăind ca și cum ai avea, tot timpul, un morcov înfipt în fund). Dacă încerci să fii murdar, tot de aceste umbre dai, pentru că vei lua mult prea în serios stilul tău de viață individualist și astfel vei simți că cei din jur, cumva, te țin în loc, te blochează.

Oricum ai da-o, tot prost va pica și cred că soluția se află în faptul că această cheie 46 NU este individuală ci este colectivă. Desfătarea (darul cheii 46) poate fi resimțită doar atunci când omul experimentează viața, alături de ceilalți. A ne cumpăra chestii scumpe, a sta în locuințe extravagante, a trăi o viață a confortului, fără a ne bucura de acestea alături de alți oameni, ne va duce fix în umbrele menționate mai sus.

Ai observat cum cei mai “fițoși” oameni sunt cei care nu pot vedea mai departe de lungul nasului? Un om “fițos” este incapabil să trăiască alături de alții pentru că tot timpul va găsi motive pentru care să fie nemulțumit. Această singurătate este greu de dus și tocmai de aceea, aceștia își restrâng umanitatea și o împrejmuiesc de ziduri înalte, impenetrabile. Aceștia se iau prea în serios (umbra cheii 46), considerând că este responsabilitatea lor să se apere de cei din jur, ba chiar, ar dori să îi scoată în afara legii pe mulți dintre aceștia.

Umbra constricției (umbra cheii 25) este bazată pe frica de a ne deschide inima față de cei din jur, pentru că asta ar însemna să ieșim din fortărețele pe care le credem a fi soluția ideală pentru a trăi bine. Cheia 46 este despre a trăi bine însă mulți oameni, prea mulți, au înțeles că a trăi bine înseamnă a trăi de unii singuri. Și pe bună dreptate, pentru că au avut exemple în trecut, oameni lângă care au locuit (primii fiind părinții) care în loc să le susțină creșterea naturală în autenticitate, să le susțină manifestarea geniului nativ, au ales să le dea ordine, să îi condiționeze cu „așa trebuie”, pe românește să îi traumatizeze.

Cum să mai ai încredere în ceilalți și în susținerea celorlalți când exemplele tale din copilărie au băgat frica în tine și au dus la constrângerea geniului nativ, la asanarea sa timpurie? Mai citesc și eu prin jur oameni care scriu despre faptul că totul este bine și realizez că mulți dintre aceștia sunt cu capul în nori. Totul este fix așa cum este pentru că efectele pe care le resimțim acum au cauze din trecut însă asta nu înseamnă că aceste efecte ne sunt și benefice. Fără a fi în contact cu Sinele, cu geniul nativ, omul este destinat eșecului pe toate planurile vieții sale, dintr-un singur motiv: va fi într-un război continuu cu propria ființă și deci și cu propriul corp.

Cheia 46 este cheia iubirii corpului uman iar cheia 25 este cheia acceptării faptului că există un preț pentru toate iar prețul este dat de cauzalitate. Când omul încearcă să se schimbe tot timpul, pentru a se accepta pe sine sau a fi acceptat din exterior, este în război cu propria ființă și astfel își distruge corpul. Și hai să îți spun una dură, noi oricum ne distrugem acest corp, faptul că respirăm oxigen ne distruge pe interior.

E ca și cum avem un timp finit pentru a trăi în acest corp și acum fiecare alege cum să trăiască. Și hai să îți spun încă una dură: CEI MAI MULȚI ALEG SĂ ÎNCERCE SĂ TRĂIASCĂ PENTRU TOTDEAUNA în acest corp și astfel se feresc de a avea experiențe. Aceștia sunt „fițoșii” vieții care și-au contractat atât de mult umanitatea, considerând-o inferioară, încât nu pot accepta ceea ce vine cu acest corp. Aici avem ambele extreme, avem teribiliștii care își distrug corpul asumându-și riscuri inutile dar și cei care merg în cealaltă extremă și aleg să trăiască un așa zis trai sănătos, care de fapt este o fugă de statutul de om, nu o bucurie.

Ai observat cum unii bărbați își pompează mușchii cu steroizi și alte substanțe, doar pentru a arăta bine? Cât de bucuroși sunt aceștia în interior?

Dacă cineva simte să trăiască într-un anumit fel și îi oferă bucurie și împlinire, este minunat însă pentru a ajunge acolo, omul va trebui să facă cunoștință cu aspectele pe care nu le acceptă la Sine. Aceste aspecte sunt fix aspectele care îl țin departe de stilul de viață potrivit pentru acesta și îl țin blocat într-un stil de viață validat de alții.

Care este prețul pentru care ești dispus/ă să îl plătești pentru a îți trăi viața în împlinire? Va trebui să îl plătești, doar viața presupune experiențe și experiențele presupun și așa zisele eșecuri. Oare cei pe care îi consideri apropiați sunt dispuși să accepte aceste experiențe și eșecuri sau te plac și te „iubesc” doar când ești într-un anumit fel, docil/ă și supusă?

Omul are o doză de sălbăticie în interior și această doză este necesară. Fără aceasta, omul nu are pasiune, fără aceasta, motivația și focul interior scad. Când omului îi este asanată această sălbăticie se întâmplă două fenomene, ori omul refulează din când în când, ca un WC-eu semi-înfundat ori trăiește în frustrare continuă percepându-i cu invidie pe cei care au curajul să fie și „nașpa”. „Cum au ăștia tupeul să … nu observă că eu respect regulile”?

Trăim într-o separare continuă iar darurile desfătării și acceptării sunt rar întâlnite printre cei care aleg calea lui “încerc să fiu”. Darul desfătării presupune acceptarea momentului și acceptarea experienței. Am aflat recent că Dalai Lama și Eckhart Tolle sunt de obicei vegetarieni însă dacă li se oferă carne nu refuză. Pentru mine, acesta este darul desfătării în acțiune, a nu te lua atât de în serios încât să îți creezi o viață de tip cazon, o viață într-o bulă ci a împărți bucuria alături de ceilalți.

Desfătarea este despre cum ne comportăm unii cu ceilalți, dacă ne respectăm drumul ori dacă ne forțăm reciproc să fim doar într-un anumit fel. Desfătarea presupune iubirea corpului, al tău dar și al altora. Actul sexual implică corpul și este unul dintre modurile în care mai simțim desfătarea din când în când. Pentru mulți și această ocazie de desfătare devine chin și încercare de a simți plăcere, de a avea orgasm și astfel nu se mai pot bucura de experiență. Cei mai mulți bărbați, printre care mă număram și eu în trecut, intră în actul sexual pentru orgasm, nedescoperind că experiența de până acolo era mult mai hrănitoare. La fel și multe femei, care echivalează plăcerea cu orgasmul și astfel se chinuie să îl aibă.

Dacă am reușit ca dintr-un act simplu, uman, natural să facem un chin, păi ce să mai zicem de creșterea copiilor ori profesia pe care o urmărm ori … Toate acestea sunt pentru a fi făcute ÎMPREUNĂ, nu individual. Una dintre cele mai mari probleme ale mediului profesional este responsabilitatea individuală pe post. Aceasta este o lipsă de asumare din partea celor aflați mai sus ierarhic și astfel îți pun în cârcă, doar ție, ceea ce ar trebui să fie responsabilitatea întregii companii / firme.

Desfătarea, bucuria de a trăi, se face doar împreună, altfel ajungem să ne creăm o societate în care bucuria de a trăi să se diminueze mult. Eh, ghici ce, suntem deja acolo. Suntem într-o separare continuă și astfel depresia, anxietatea (care vine fix din lipsa de asumare a comunității) cresc din ce în ce mai mult. Separarea ne face să credem că dacă ne izolăm în relații sau în familii mici, vom fi fericiți. Nimic mai fals, pentru că această izolare duce fix la o presiune enormă, copleșitoare, presiune care forțează omul la și mai multă contractare.

Tu observi cum singuri ne-am pus cătușe la mâini și la picioare, cătușe care se strâng din ce în ce mai mult pe măsură ce încercăm să le dăm jos??? Relațiile noastre intime au ajuns telenovelistice, unde iubirea este doar un pretext pentru a ne arăta superioritatea, relațiile noastre profesionale au ajuns să fie de tip Cartoon Network, ba chiar cred că laboratorul lui Dexter are mai mult sens decât ceea ce se încearcă în cele mai multe companii. Suntem de râs din exterior, nu degeaba stand up comedy-ul este o ramură a comediei în creștere continuă.

Ce putem face? Să râdem și noi de noi, să nu ne mai luăm atât de în serios și să luăm în serios bucuria noastră și a celor din jur. Putem să învățăm să gestionăm invidia, posesivitatea, gelozia și astfel să ne unim în mini-comunități pentru a ne bucura de suport, de susținere și de a împărți bucuriile și durerile cu ceilalți. Putem să învățăm să acceptăm, treptat, pas cu pas, umanitatea și diversitatea. Putem să ne iubim corpurile și să nu le mai luăm atât de în serios, doar astfel le ținem prizoniere, și pe ale noastre dar și pe ale celui/celei pe care îl/o denumim „persoana iubită”.

Desfătarea presupune a accepta experiențele noastre, fie că acestea ne fac bine ori mai puțin bine și astfel să învățăm din ele. Cum să își dea seama cineva de ce îi face bine, dacă nu experimentează asta? Cum? Din dogme? Din reguli? Toată viața va trăi în frustrare, doar pentru că cei din jur nu l-au susținut cum avea nevoie.

Când un copil se naște, este responsabilitatea întregii comunități, nu doar a părinților. Astfel, acesta învață de la mai mulți adulți, are mai multe exemple și astfel înțelege ce are de făcut. Când însă părinți posesivi și invidioși își țin copilul departe de comunitate, din teama de a nu fi înlocuiți, ce fac aceștia este să își învețe copilul doar o cale, calea lor. Astfel copilul devine doar clona părinților sau după cum am auzit recent, o extensie a părinților.

Offf! Nu pot vorbi despre desfătare fără să vorbesc despre ceea ce ne blochează la nivel de societate pentru a o simți. Desfătarea este colectivă, nu individuală și oricât de mult ne-am fi aranjat viața de unii singuri, fără suport de la alții, fără suport de la comunitate, ne va fi greu și astfel vom avea nevoie de amorțire, de alcool, de a ne pierde în rețele sociale ori în jocuri video ori în promiscuitate ori în … (fiecare alege). După ce ne-am amorțit suficient, ne dăm seama că trebuie să mai și câștigăm bani și astfel căutăm suplimente, căutăm cafea, energizante, zahăr, ș.a. .

Ține minte ce îți scriu aici, dacă vrei să susții pe cineva vreodată, acceptă-l pe acel om în totalitate și acesta îți va fi recunoscător toată viața. Asta nu înseamnă să îi accepți comportamentul (câteodată mai picăm în victimă, persecutor, salvator) ci ființa și deci nevoile, dorințele, fanteziile, umbrele, darurile sale, creativitatea sa. Astfel și tu și acel om veți avea încredere unul în celălalt, pentru că dacă există acceptare, există sinceritate (nu mai e nevoie de minciuni), vă veți deschide unul față de celălalt, veți crea o conexiune puternică, vă veți iubi și în conexiune dar și individualitatea voastră și deci și a celuilalt, vă veți respecta profund. Aplică rețeta asta cu mai mulți și astfel vei avea în jur sprijin pentru toată viața. Astfel, Extazul și Iubirea universală (Siddhi-urile cheilor 46 și 25) vor fi câmpurile care vă vor susține în această viață.

CURAJ!