Articol scris în 2020 cu ocazia tranzitului cheilor 64 (Soare) și 64 (Pământ).

Această contemplare este despre modul în care alegem să percepem viața și astfel ori ne-o înfrumusețăm, ori considerăm că este oricum neplăcută și ne lăsăm cufundați în propria suferință. Articolul de mai jos ți-l recomand cu căldură pentru că abordez familiaritatea (zona de confort) și avantajele și dezavantajele sale alături de legătura dintre suferință și ciclurile evoluționare.

CHEIA 64
Siddihi / Esență: Iluminare
Darul: Imaginație
Umbra: Confuzie

Cheia 63
Siddhi / Esență: Adevăr
Darul: Cercetare
Umbra: Îndoială

Siddhi-ul cheii 64 este Iluminarea, o stare după care mulți căutători ai Adevărului (Siddhi-ul cheii 63) au “alergat”. Oare ce este iluminarea? Orice cuvânt aș scrie nu ar putea descrie vreodată vreo stare Siddhică, aceasta poate fi doar trăită însă nu poate fi transmisă prin cuvinte. De aceea, unii au încercat să mimeze stările Siddhice, folosindu-le ca o modalitate de a își complimenta egoul.

Eu o să vin cu o părere, cred că toți oamenii au experimentat iluminarea, însă nu toți oamenii au fost și conștienți de aceasta. Creierul uman are obiceiul să pună accent pe ceea ce este familiar și să dea la o parte ceea ce nu este familiar. E foarte posibil ca din cauza acestui motiv, doar cei care au plecat în căutarea Iluminării și Adevărului, ca stări Siddhice nu doar mentale, pot simți aceste stări conștient atunci când se întâmplă.

E nevoie să introducem în familiaritate stări noi pentru a le putea percepe, numai că o minte condiționată puternic și cu ziduri uriașe ridicate pentru a se proteja, nu va dori să pășească în necunoscut. Cele două chei sunt despre pregătirea pentru a începe un nou drum și sunt despre gândurile pe care le avem despre acesta.

Din cauza condiționărilor, ne ținem departe de potențialul nostru și astfel rămânem blocați în ceea ce ne este familiar. În cazul în care experiența este hrănitoare, atunci familiarul este fix ce avem nevoie însă dacă tot timpul ne dorim mai mult sau altceva, înseamnă că acea experiență este deja stătută și este nevoie să intrăm din nou în necunoscut.

Cele două chei, în Umbră, nu vor să intre în necunoscut pentru că acolo așteaptă confuzia (Umbra cheii 64) și îndoiala (Umbra cheii 63). Cine dorește să simtă confuzia și îndoiala când și-a construit viața pe temelia unui adevăr interpretat și considerând că nu mai are nimic de experimentat? Aceste două umbre sunt percepute ca fiind un eșec personal, că tot ceea ce am experimentat înainte a fost degeaba. Ai simțit vreodată asta? Dacă da, felicitări, ești om.

Că este semnul unei gândiri unidirecționale, da, însă ni se întâmplă (probabil) tuturor. Astfel, o parte dintre noi decide că a experimenta duce tot către suferință și eșec și astfel refuză să accepte că un ciclu s-a încheiat și că unul nou deja a început. Ai trăit vreo despărțire sau vreun deces al unei persoane dragi considerând că viitorul este sumbru și că nu are ce să urmeze? Și eu, însă ce ne învață cele două chei este că orice sfârșit este calea către un nou început.

O să revin la ceea ce am scris mai sus, la familiaritate și cât de importantă este aceasta pentru noi. Se știe deja că modul în care interacționăm cu cei care ne îngrijesc în primii ani de viață va fi ulterior modul în care vom prefera să primim alți oameni în viața noastră și deci modul în care ne conectăm cu aceștia. Se mai știe că muzica pe care o ascultăm în adolescență va fi muzica ce ni se va părea ca fiind MUZICĂ, restul fiind doar încercări de a face muzică. Se mai știe că vom prefera la vârstă adultă să construim relații alături de oameni care seamănă cu părinții noștrii sau au trăsături de caracter ca a acestora.

Familiaritatea este foarte importantă pentru umanitate și a ieși din familiaritate echivalează cu moartea identității noastre. Familiaritatea este zona noastră de confort și nu este nimic în neregulă cu ea, atât timp cât ne susține în experiențele vieții și ne ajută să ne adaptăm. Dacă familiaritatea ne blochează și deci nu ne ajută să ne adaptăm, eh, de aici apar problemele.

Confuzia și îndoiala sunt primele semne ale ieșirii din familiarite și sunt semne NORMALE pe care fiecare dintre noi le resimțim. Pentru că educația multora dintre noi nu a fost menită să ne ajute să ne adaptăm experiențelor vieții, ajungem la vârstă adultă și habar n-avem cum să percepem ceea ce ni se întâmplă. Mulți dintre noi sunt total nepregătiți să trăiască și nu e de mirare de pică în depresie și / sau dezvoltă tulburări de personalitate.

Reziliența este un cuvânt important pentru fiecare dintre noi și ne arată cât de rezistenți suntem la șocurile vieții și cât de repede ne revenim după acestea. Reziliența ori se învață la vârstă adultă ori este învățată în copilărie din exemplul celor care ne-au crescut. E mult mai greu să învățăm reziliența la vârsta adultă, tocmai că ceea ce ne este familiar nu ne duce către reziliență.

Procesul decondiționării este legat de ieșirea din familiaritate și îți spun din experiență, pe alocuri nu o să se simtă plăcut. Nici nu are cum, având în vedere că ceea ce considerăm a fi plăcut, este de multe ori toxic pentru noi. Totuși, unii oameni s-au învățat să trăiască având un anumit nivel de toxicitate în viața lor și nu ar trebui să fie forțați să trăiască altfel.

Dacă, însă, ai ales procesul decondiționării și deci calea către Sine, atunci așteaptă-te la confuzie și îndoială alături de colegii săi, entropia (Umbra cheii 1), dizlocarea (Umbra cheii 2), și apoi haosul (Umbra cheii 3). Ce înseamnă asta? Păi, înseamnă că acceptăm începutul unui nou ciclu evoluționar, nimic mai mult, nimic mai puțin.

Ce nu știu cei care își blochează procesul este că procesul nu are cum să fie cu adevărat blocat. Aceștia trăiesc în negare mai mult decât în stagnare. E ca și cum viața i-ar trage după ea, ei crezând că încă stau pe loc.

Darul cheii 64, Imaginația este cel care ne ajută să ne aranjăm gândurile astfel încât să ne pregătim de noul drum. Imaginația este cea care ne ajută să topim suferința prin creativitate. Când știm ce să facem cu stările joase, cu umbrele, suferința este topită și apoi remodelată.

Ce este interesant de precizat este că cheia 64 nu este o cheie individuală ci este colectivă și pe deasupra abstractă. Partea abstractă este opusă gândirii logice și ne ajută să pășim în necunoscut și astfel să ne dezvoltăm reziliența și încrederea. După cum scriam mai sus, cheia 64 este colectivă și deci este imaginația nu este menită doar pentru noi ci este un aspect al colectivității, este un aspect al egregorului. Fiecare colectivitate are propriile sale mecanisme pentru a se adapta schimbării, unele se adaptează mai ușor, altele mai greu.

Dacă vrei, spre exemplu, să înțelegi cum se adaptează majoritatea tinerilor la traiul în societatea modernă, tot ceea ce ai de făcut este să observi ce muzică apreciază și ce alte forme de artă. Oricât le-am huli pentru că nu le înțelegem, acestea reprezintă realitatea. Spre exemplu, în anii 90, BUG Mafia, Paraziții și alte trupe rap erau apreciate de către tineri. Aceste formații foloseau un limbaj considerat vulgar și prezentau elemente de rebeliune față de autoritate. Acesta era modul în care tinerii din acea perioadă se adaptau.

Fie că ne place sau nu, arta contemporană ne arată mecanismele de coping emoțional, mecanisme necesare astfel încât lucrurile să meargă mai departe. Arta devine o supapă și astfel imaginația devine calea către a începe noi cicluri evoluționare individuale, strâns conectate de cele colective. Imaginația unui om este de fapt expresia colectivă care se realizează prin acel om.

De aceea este atât de important să ne evaluăm tot timpul familiaritatea și dacă este nevoie de a experiementa ceva, de a intra din nou în confuzie, astfel încât să integrăm ceea ce nouă și colectivului este necesar. Suntem interconectați, oricât de mult am crede că suntem singuri, în realitate nu suntem. Suntem influențați puternic de perioada în care trăim, de cultura celor lângă care trăim, de acțiunile care se întâmplă în jurul nostru. Așa ne „moștenim” rolul social, ce este important este să realizăm dacă acesta ne este potrivit ori nu geniului nostru nativ.

Imaginația are nevoie de geniul nativ pentru a se dezvolta. Imaginația, ca orice dar, se dezvoltă pe tot parcursul vieții noastre și deci, dacă suntem aliniați cu Sinele, devenim din ce în ce mai rezilienți. Din reziliență, în loc să perpetuăm incertitudinea și îndoiala, dezvoltăm celălalt dar, al cercetării (Darul cheii 63) și astfel ne deschidem mintea să învețe din experiențe.

Darul cercetării ne ajută pentru a trăi viața deschizându-ne față de experiențe și deci și față de suferința asociată acestora, astfel încât să învățăm să devenim din ce în ce mai rezilienți, din ce în ce mai puternici și deci stabili interior și exterior. Când nu mai căutăm adevărul absolut însă rămânem în cercetare continuă, totul este nou și deci, totul este o aventură. Suferința nu trebuie înlăturată ci îmbrățișată pentru a nu mai fi afectați de aceasta. Sunt oameni care spun că nu trebuie să te concentrezi pe suferință ci să te concentrezi pe Dumnezeu sau pe divinitate. Abordarea mea este aproximativ aceeași, pentru că a ne concentra pe suferință ne aduce tot suferință înapoi însă îmbrățișarea suferinței este de fapt îmbrățișarea divinității îmbrățișarea lui Dumnezeu.

Cum îmbrățișăm suferința? Prin creativitate, prin a găsi modalități prin care să o folosim pentru a ne propulsa către nivelul următor. În cazul schimbărilor pe care nu ni le doream în viață, aceasta este rețeta, a folosi experiența pentru a crește, chiar dacă de cele mai multe ori doare crunt. Câteodată viața doare din simplul motiv că nu am fost învățați să ne adaptăm și pentru că ne-am dislocat de comunitate, de oamenii care să ne sprijine procesul.

Tot scriu și o să mai scriu de faptul că oamenii sunt construiți să trăiască împreună, nu singuri sau în familii de 2 + copii. Suferința este menită a fi împărțită în grup, nu a fi suportată individual. Suferința este colectivă, nu individuală, când omul, din condiționările sale, o ia doar asupra sa, normal că viața începe să fie grea, chinuitoare. Doar condiționările ne opresc din a colabora și de a ne uni geniile native pentru a trăi împreună și a împărți și bucuriile și suferința împreună. E clar de ce ieșirea din familiaritate este de multe ori esențială? E clar că suferința este doar simptomul că familiaritatea nu este bazată pe geniul nostru nativ ci pe condiționările nebenefice nouă?

Câți oameni au curajul să pășească în afara familiarității și a scuzelor asociate acestora (nu am timp, nu am bani, nu am curaj, nu vreau asta, ș.a.)? Câți oameni au curaj să îmbrățișeze propriile umbre și astfel a își deschide mintea și inima către viață și către sprijinul pe care ceilalți ni-l pot oferi? Câți oameni sunt pe CALE și câți oameni sunt doar pe calea familiară lor?

CURAJ ȘI MINTE DESCHISĂ ALĂTURI DE O INIMĂ DESCHISĂ ÎȚI DORESC!