Acum 25 de ani, când eram în școala generală, obișnuiam să mă duc cu colegii la o sală de jocuri video (cu manete). Acolo, copiii se îmbulzeau să vadă jocurile și se întâmpla des să mai vezi pe vreunu’ mai tupeist cum se băga peste cel care se afla la aparat, ca să îi arate cum se joacă. Astfel, tupeistul se juca pe banii “începătorului”, folosind scuza: “las că îți arăt eu cum să dai fatala”.

Pentru a învăța, omul are nevoie de a avea experiențe, de a “greși”, de a se supune “greșelii”. Greșeala este motorul progresului, este motorul evoluției. În cei 36 de ani de când sunt aici, am observat cum mentalitatea aceasta de “las că știu eu mai bine pentru tine” a fost răspândită în școli, în familii, în comunități și a devenit ca o boală gravă pentru societate.

Din păcate, am observat-o des și la doctori, având parte de discuții multe în contradictoriu cu aceștia. Am întâlnit câțiva doctori care pur și simplu nu realizau că greșesc când soluția era simplă de fiecare dată, să asculte. De la faptul că am semnat ca minor să nu fiu operat (și am avut dreptate, eram operat degeaba), la modalitatea în care îi explicam unui doctor (eu fiind la ATI cu pneumonie în 2014) că ceea ce o să îmi facă nu o să aibă rezultat (din nou am avut dreptate, pentru că știam că acela este tratamentul greșit, eu rugându-l doar să intre pe un site sau să dea search pe google, pentru a se lămuri), la modul în care prin 2015 m-am certat la 3 dimineața cu o doamnă doctor la Floreasca, ulterior această doamnă doctor cerându-și scuze peste 6 luni când a descoperit că ce îi spuneam atunci chiar așa era.

Au fost și situații în care doctorii s-au purtat exemplar și astfel comunicare a fost excelentă. Chiar ieri dimineață am avut o astfel de experiență și lucrurile s-au rezolvat în mai puțin de o oră, fără bătăi de cap și fără discuții în contradictoriu. Nu a fost singura experiență, am mai avut în trecut și le sunt recunoscător acelor doctori.

De unde pornește problema? Părerea mea este că totul pornește de la nevoi. Câți dintre noi au fost întrebați în familiile noastre, la școală, la locul de muncă, la spital: “care îți este nevoia acum? / care îți sunt nevoile?” Din păcate, trăim într-o societate clădită pe fundamentul salvatorului, doar ni s-a spus de mici că cineva s-a răstignit pe cruce pentru păcatele noastre, cineva a știut ce este mai bine pentru noi și s-a sacrificat. Astfel de povești cu salvatori găsim nu numai în cultura creștină ci și în altele. Înainte de a primi palme virtuale de la oamenii religioși, menționez că nu am nimic cu creștinismul, consider însă că interpretarea lasă mult de dorit (vezi dogme, cruciade, inchiziții și alte metehne religioase care ne transmit “lasă că știu eu mai bine”).

Am fost condiționați de mici să fim niște salvatori, pentru familia noastră, pentru țara noastră, pentru copii însă foarte puțini ne-au întrebat: “măi X, dar care e nevoia ta până la urmă?” Salvatorul trebuie să apară ca fiind cumva perfect, fără de greșeală, un deținător al adevărului suprem. După cum știm, salvatorul se transformă rapid în persecutor și când este întrebat de acțiunile sale, ori își păstrează rolul de persecutor, ori se transformă rapid în victimă. Salvatorul nu are nevoi, nu are voie să aibă nevoi, salvatorul are nevoie însă de victimă pentru a exista. Victima, la fel, nu are nevoi pentru că nu ar știi care sunt acestea, așa că victima caută salvatorii care să o ajute să realizeze care îi sunt nevoile.

Peste tot această mentalitate o putem observa, o observăm în familii, în școli, la locurile de muncă, în politică, la doctori. Până când nu ne întrebăm pe noi care sunt nevoile noastre și le considerăm importante, oricât de mult ar zice alții că nu sunt, vom fi niște victime care doresc să fie salvate de persecutori. Următorul pas este să îi întrebăm pe cei din jur care le sunt nevoile și să le onorăm (nu neapărat să le ducem noi la îndeplinire pentru ei).

Este trist ce se întâmplă în România, este trist modul în care poporul este tratat de către conducători. Suntem considerați victime și astfel salvatorii ies la iveală. Am scris săptămâna trecută despre măsura internării cu forța și m-am bucurat să observ că acest subiect acum este dezbătut și în media tradițională. Nu avem cum să avem o societate puternică dacă ne privim ori ca niște salvatori, ori ca niște victime, ori ca niște persecutori, este IMPOSIBIL! Conducătorii ne oglindesc pe noi, la fel cum doctorii, în trecut, mă oglindeau pe mine (nu mă ascultam și nu ascultam nevoile celorlalți).

Soluția nu este să aruncăm cu pietre în aceștia, soluția este să devenim conștienți de nevoile noastre autentice (cele care țin de manifestarea geniului nostru nativ) și astfel salvatorii nu vor mai avea materie primă, nu vor mai avea victime pe care să le salveze. În acest mod nu vom mai avea atât de mulți persecutori, pentru că la fel, nu vor mai avea materie primă, nu vor mai avea victime. Astfel, numărul celor care joacă rolul de victimă va scădea pentru că nu vor mai cere să fie salvați.

Prin a fi conștienți, ajungem la colaborare bazată pe comunicare și pe conexiune. Prin a fi conștienți, nu ne mai băgăm peste viața și destinul altora (chiar dacă aceștia ne sunt soț / soție / rude apropiate / prieteni / copii ) ci învățăm să construim alături de aceștia. Prin a fi conștienți nu mai considerăm că ceva trebuie schimbat ci observăm cât de multe putem face cu ceea ce avem în prezent, astfel îmbunătățindu-ne viața noastră și a celorlalți.

Viitorul sună bine atât timp cât alegem să fim în puterea noastră, să fim în acord și conștienți de nevoile noastre, onorând nevoile celorlalți. Altfel, ne vom chinui în continuare, până când evoluția se va sătura de noi și vom fi eradicați pentru că ne-am considerat că știm noi mai bine ca aceasta. Alegem să ne băgăm peste alții să le arătăm cum se dă “fatala” ori alegem să colaborăm cu ceilalți pentru că le recunoaștem geniul nativ și strălucirea. E de contemplat…

Fie ca inima să Ni se deschidă, mintea să Ni se recondiționeze și corpul să Ni se vindece!

Orlando