Nu este nimic mai periculos pentru omul blocat în propriile sale adevăruri, în propria sa “tărtăcuță”, ca sensibilitatea. Ba chiar oamenii sensibili sunt considerați slabi, leneși, neproductivi, niște paria ai societății. Știi de ce oamenii așa zis puternici nu suportă sensibilitatea? Răspunsul, pentru mine, este simplu: pentru că i-ar scoate din status quo-ul lor intern, din dictatura minții.

Nu e nimic mai periculos pentru dictatura minții ca sensibilitatea. Ai observat cum un om “blocat în cutiuță” percepe ceva ce îl sensibilizează și îl umanizează ca apoi, în scurt timp, să intervină un reset intern care îl readuce în directivele vechi? Parcă e cineva care deține controlul asupra ființei sale și care nu îi permite să își urmeze umanitatea.

Dacă te întrebi cine deține controlul, aici avem condiționările, programele pe care le rulăm care ne protejează de suferință. Trăind niște experiențe care ne-au rănit/traumatizat în copilărie, am dezvoltat aceste mecanisme de apărare, mecanisme care sunt programate să preia controlul ființei noastre atunci când ceva din exterior pare că ne va provoca suferință. Dictatura pe care o resimțim a avut un scop nobil la început însă dacă ceva nu s-a întâmplat pe parcurs, am ajuns într-o relație de codependență cu aceasta, a devenit parte a identității noastre, a eului nostru.

Cine am fi noi fără condiționările noastre, fără eul nostru rănit cu care ne identificăm?

Pentru a ne feri de suferință, am dezvoltat două mecanisme extreme, unul dintre acestea fiind hipersensibilitatea și celălalt fiind nesimțirea (omul care se crede puternic pentru că și-a asanat simțirea). Ambele ne țin departe de sensibilitate, de umanitate, de simțurile noastre, primii fiind cei care fug de simțire pentru că este copleșitoare iar cei din urmă fug de simțire pentru că au învățat că aceasta îi face “moi” și astfe îi ține departe de obiectivele lor.

Sensibilitatea reprezintă abilitatea omului de a înțelege prin simțire ceea ce trăiește. Cei care trec printr-un proces de decondiționare și recondiționare mentală, emoțională și fizică ajung treptat înapoi către simțire. Cei care înainte erau hipersensibili, își fac curaj să stea față în față cu simțirea lor iar cei care credeau că sunt “de fier” învață treptat să se deschidă către umanitatea lor și a celorlalți.

Ambele categorii vor simți suferință, asta e clar însă acea suferință îi va îndrepta către nevoile lor, către liniște interioară, către a se accepta, a se înțelege și a se iubi așa cum sunt. Nu cunosc vreun om care să fi început procesul și să nu fi avut parte de suferință, motivul fiind că acea suferință era deja în ei însă nu o recunoșteau și le eroda ființa. Suferința recunoscută și trăită conștient poate avea un efect vindecător, omul înțelegând ce trăiește și de ce trăiește acea stare.

Trăim într-o lume a insensibilității, interacțiunile umane fiind în realitate un monolog interior exteriorizat. Dacă nu mă crezi, uită-te în rubricile de comentarii de oriunde. Acolo vei găsi oameni care își dau în cap cu propriul lor adevăr, neînțelegând ce se întâmplă însă. Astfel ajungem să nu mai observăm realitatea ci să o creăm în mintea noastră. Așa ajungem la fanatism ori la extremism, deconectându-ne de la simțire pentru a aduce în realitate un ideal de care umanitatea nu are nevoie.

Trăim cu toții într-o societate a singurătății, fiecare om simțindu-se singur chiar dacă trăiește lângă alte câteva milioane de oameni.

Singurătatea este simptomul principal resimțit de omul insensibil. Acesta observă că nu se poate conecta cu ceilalți, blocând conexiunea cu exteriorul și astfel orice ar face nu se va simți împlinit. Indiferent că vorbim de cei hipersensibili ori cei blocați în nesimțire, împlinirea îi va ocoli indiferent de ceea ce fac ori nu fac. Împlinirea vine din conexiunea cu Întregul, când simt că sunt susținuți, când simt că sunt doriți în această viață iar toate acestea vin din conexiune. Fără conexiune, omul insensibil își va crea o condiționare care va deveni mentalitate și care îi va face viața un chin, fără să își dea seama de ce. De aici până la a da vina pe exterior, este cale scurtă.

Cei care au curajul să fie sensibili simt totul, simt și susținerea și bucuria dar simt și suferința. Când omul se deschide, nu își poate închide părțile rănite / traumatizate într-o cutiuță, este imposibil. Astfel, deschiderea îi va stimula și rănile / traumele, asta e sigur. Pe cealaltă parte, îl va învăța pe om să își cunoască nevoile și să se conecteze cu ceilalți, astfel simțindu-se din ce în ce mai susținut, „hrănit” și împlinit.

Acesta este motivul pentru care niciun obiectiv nu ne va face să ne simțim împliniți dacă suntem închiși și deci insensibili.

În această societate avem nevoie de oameni sensibili, oameni care să ne aducă înapoi către umanitatea noastră, oameni care să ne arate, prin exemplu, că toată goana noastră după rezultate ori toată fuga de suferință sunt de prisos. Omul sensibil are curajul să stea față în față cu suferința și astfel să o alchimizeze, fără a rămâne vreodată blocat în aceasta.

Totuși, după cum am scris mai sus, imediat cum un om își arată sensibilitatea, mai ales dacă este bărbat, este imediat atacat de mecanismele defensive ale celor insensibili, preponderent de cei care se cred “de fier”, cei pe care i-am denumit nesimțiți. Cam asta ne-a arătat și Iisus acum 2000 de ani, că atunci când propovăduiești umanitatea, riști să fii crucificat.

Continuând paralela de mai sus, oamenii sensibili plătesc pentru păcatele celor insensibili. Oamenii sensibili sunt cei care vor duce umanitatea către un viitor în care rănile și traumele transgeneraționale vor fi vindecate (conflicte, războaie, ură, trădare, umilire, abandon, respingere etc.) . Cei insensibili, prin lipsa lor de conștiență, nu realizează că acestea există și le transmit mai departe plusând cu propriile lor răni și traume. Astfel, generațiile care vin ajung să aibă o notă de plată atât de mare încât ceva, la un moment dat se va întâmpla, poate un moment în care ori ne vom autodistruge ca rasă, nemaifiind capabili să ducem ceea ce cei din urmă ne-au lăsat.

De fiecare dată când observi un om sensibil, un om care își manifestă umanitatea, fără a exagera, fără a epata, îți recomand să te oprești, acela este un moment cu potențial de a ajuta în procesul de vindecare a tuturor celor care iau aminte. Din păcate, în momentul în care scriu acest articol, un moment de umanitate este rapid trecut la “diverse” de mintea condiționată să renunțe la umanitate, pentru că mintea consideră că aceasta echivalează cu suferința.

Umanitatea este calea către vindecare și către a nu mai avea nevoie de suferință, a simți suferința este calea către a nu mai simți suferința.

Dacă ai ales calea sensibilității, știu că nu îți este ușor, de aceea îți recomand să te alături altora care trăiesc în sensibilitate și umanitate. Printre aceștia, îți garantez că nu îți va fi ușor, orgoliul îți va fi zdrobit, mecanismul defensiv îți va fi ciuruit, mândria îți va fi terfelită, aroganța îți va fi călcată în picioare, dependențele și codependențele nebenefice nu îți vor fi satisfăcute și ceea ce va rămâne vei fi TU.

Toate acestea se vor întâmpla nu pentru că ceilalți se vor impune în fața ta ci pentru că umanitatea celorlalți va distruge indirect barierele pe care le puneai în calea simțirii, în calea împlinirii tale. Știi vorba aceea, dă-te la o parte din calea ta și lasă viața să te susțină. Aceasta este umanitatea, este sensibilitatea care ne conectează cu noi înșine, cu nevoile noastre autentice, cu ceilalți, cu viața, cu Întregul.

Dacă ai condiționări puternice, orice ai face în această viață vei suferi. Acum contează dacă suferința te va duce către tine și astfel către împlinirea și susținerea pe care ai căutat-o din copilărie și care poate ți-a lipsit, ori suferința îți va deveni companion permanent și îți va eroda treptat ființa. Să știi că este posibil, oricât de mult ai suferi acum, este posibil să simți împlinirea. Suferința inconștientă vine doar din încăpățânarea noastră de a ne deschide, pentru că ne este teamă și crede-mă că înțeleg asta, am trecut și trec prin suferință din cauza propriei mele încăpățânări.

Nu scriu aceste rânduri din perspectiva omului perfect ci din perspectiva omului care înțelege că viața câteodată poate fi copleșitoare. Știu cât de greu poate fi câteodată, ba chiar ajungem să ne întrebăm care mai este rostul vieții. Aceea nu este vocea noastră, este vocea mecanismului nostru defensiv, a copilului rănit care nu a primit ceea ce avea nevoie și acum se simte singur și neajutorat. Vocea ta este vocea geniului tău și tot ceea ce are nevoie este de sensibilitate pentru a își înțelege nevoile și unicitatea. Nu ești la fel ca ceilalți, ești unic/ă și original/ă și nimeni nu poate să își manifeste geniul precum ți-l manifești tu.

E nevoie de tine în această lume, altfel nu erai aici. Calea sensibilității este aici pentru a fi aleasă, dacă asta dorești. E ca ieșirea din Matrix, te readuce către tine și către aliații tăi din această viață. În proces îți vei cunoaște suferința pe care o ții din copilărie, îți vei cunoaște încăpățânarea însă vei face cunoștință cu acceptarea, cu înțelegerea, cu iubirea, cu bucuria, cu pacea care vine atunci când te așezi în tine și respiri.

Fie ca inima să Ni se deschidă, mintea să Ni se recondiționeze și corpul să Ni se vindece!

Orlando

Dacă îți plac articolele / videourile pe care le postez, mă poți susține prin donații lunare cu ajutorul platformei Patreon. Pentru mai multe detalii, apasă butonul de mai jos:

Orlando Daniel Stoicescu

Sunt om. În activitatea de om, practic decondiționarea mentală, emoțională și fizică, cu sau fără unelte ajutătoare. Unealta mea preferată este Cheile Genelor pentru că am observat integrările care se produc cu ajutorul acesteia. Creez și susțin cursuri cu tematici aferente decondiționării MEF și Cheile Genelor. În trecut am susținut cursuri abordând diverse subiecte, fiind facilitator de învățare teoretică și experențială pentru adulți începând cu anul 2008.