Nu există om în această realitate care să nu se simtă copleșit de provocările vieții. Nu este vreun om mai special ca altul, suntem cu toții „în aceeași oală”. Scriu acest articol pentru că trăim într-o cultură care susține rolul de victimă și avem obiceiul să tragem la răspundere pe altcineva pentru că ne copleșește, oferindu-i rolul de persecutor. A judeca și a învinovăți pe altcineva pentru că ne copleșește, pentru mine, este o temă falsă, o iluzie, nimeni nu are cum să ne provoace suplimentar decât dacă noi permitem asta.

Cum putem gestiona astfel de situații?

Prin percepție. Totul ține de percepție. În procesul de decondiționare mentală și emoțională învațăm să percepem viața din cât mai multe perspective pentru a nu ne mai bloca într-una singură, perspectivă care de obicei ne este dăunătoare. Prin proces, învățăm să schimbăm perspectiva din ce în ce mai repede, astfel încât să fim capabili să ne adunăm, să ne încurajăm, să ne acceptăm, să prindem încredere cât mai rapid.

Asta fac sportivii de performanță ori cei care performează într-un anumit domeniu. Abilitatea de a schimba perspectiva nu alungă sentimentul de copleșeală ci îi ajută pe aceștia să se adapteze presiunii și să își readucă aminte de puterea lor. De aici vin, de fapt, rezultatele. E foarte posibil ca omul să caute rezultatele pentru a își aduce aminte de puterea sa de creație și de puterea sa de a trece cu bine peste provocări.

Există însă o modalitate mult mai simplă și mai ușoară, o modalitate pe care unii au cam uitat-o în societatea modernă iar alții o folosesc într-un mod impropriu. Este vorba despre a nu mai căuta rezultatele în mod individual ci a le căuta ca echipă. Nu există o cale mai rapidă către suferință decât a trece prin viață încercând de unul/una singură. În acest mod, provocările devin atât de copleșitoare încât suferința devine un stil de viață.

În afară de “lupii solitari” îi mai avem pe cei care îl emulează pe “împreună” pentru a profita de timpul și energia celorlalți. Cele mai multe companii și firme sunt construite în acest mod și de aici și insatisfacția și frustrările angajaților care resimt foarte repede presiunea copleșitoare a “targetelor” și a păstrării job-ului.

Viața devine din ce în ce mai puțin copleșitoare când ne unim forțele și astfel suntem capabili să ne punem individualitatea în serviciul a ceva ce este mai mult decât “eu”. Nu cred că este o coincidență faptul că una dintre cele mai individualiste țări din lume, SUA (conform lui Hofstede), are probleme imense cu sănătatea mentală și mai ales cu depresia. Când oamenii se organizează în comunități, în triburi, când nu mai există presiunea de a reuși de unul singur, ceva magic se întâmplă. Omul observă că viața nu mai este doar responsabilitatea ta ci este responsabilitatea întregului. Omul descoperă, prin conexiune, că nu este singur și că este sprijinit.

Prin traiul în comunitate pot realiza că nu doar tu ești viață ci și ceilalți sunt viață, la fel ca tine și astfel lucrurile devin mai puțin copleșitoare. Când reușim să lăsăm deoparte ego-ul ce vrea să fie mai tare, mai șmecher, mai „cu valoare” ca alt ego, trăim cu adevărat bine. Când ne ajutăm reciproc, când ne sprijinim, când facem lucruri împreună, presiunea se dispersează și astfel provocările pot fi întâmpinate altfel.

O să închei aducându-ți aminte că ești susținut/ă, NU ești singur/ă și dacă tu crezi că ești, este doar o condiționare, este doar o informație ce ți-o repeți astfel încât să îți dovedești că nu meriți. Viața este copleșitoare când noi ne repetăm asta în continuu și cedăm fără a ne propune pentru a ne ridica înapoi. Când însă descoperim că suntem puternici, că indiferent dacă picăm ne putem ridica rapid înapoi, atunci viața devine o aventură iar copleșeala pe care o simțeam în trecut se transformă în potențial de a crește.

Când privim provocările și mai ales pe cele emoționale ca fiind potențial de creștere și când lăsăm și alți oameni să fie parte a aventurii noastre, viața devine mult mai ușoară. A fi conectat cu inima ta, a îți deschide inima înseamnă a îți deschide inima față de ajutor, față de sprijin astfel încât călătoria ta să devină mai lină, mai lejeră, mai relaxantă. Dacă, însă, te încăpățânezi să îți fie mai greu, să știi că este doar alegerea ta, alegere care vine din nevoia de a îți demonstra că meriți să fii în viață. Ghici ce, ești în viață și ești în viață alături de aproape alți 8 miliarde de oameni. Cu siguranță găsești sprijin, este nevoie doar să te deschizi.

Fie ca inima să Ni se deschidă, mintea să Ni se recondiționeze și corpul să Ni se vindece!

Orlando