Cred că lecția pe care umanitatea o primește din răstignirea lui Iisus este să ne iertăm aproapele. Cât timp ne răstignim reciproc pentru “păcatele” noastre, nu ajungem să ne deschidem suficient cât să observăm că fiecare dintre noi este la fel de rănit ca celălalt (doar că diferit) și cu toții tânjim după iubire și conexiune.
Cred că purtăm cu toții o vinovăție care a creat o rană ce ne-a fost reîmprospătată de peste 1000 de ani încoace. Putem cu toții să ne trezim și să realizăm că nu există vinovați și nici personaje negative la fel cum nu există nici personaje pozitive.
Suntem cu toții pe drumul care unește creșterea pe verticală (nivelul conștienței) cu creșterea pe orizontală (cea din această realitate unde avem nevoie de resurse umane și materiale pentru a trăi). Ce am observat este că fiecare face tot ceea ce poate, nimeni nu este rău pur, nimeni nu este bun pur, nimeni nu este mai harnic ca celălalt, nimeni nu procrastinează, nimeni nu este cu adevărat leneș. Fiecare este rezultatul cauzalității și astfel ne descurcăm cu ce am primit de la viață.
Tot ceea ce putem face este să ne susținem prin acceptare profundă, înțelegere, iertare, iubire, bucurie, tot ceea ce putem face este să ne susținem prin exemplul personal. Astfel, le arătăm celor din jur calea către ceea ce înseamnă vindecare și viață trăită bine. Prin exemplul personal, le arătăm calea către a transmuta din karma colectivă ce ne blochează încă în a fi uniți. Prin exemplul personal, creștem echilibrat și organic, creștem și pe verticală și pe orizontală.
Prin judecată, vinovăție, „pietre aruncate” și „răstigniri” nu rezolvăm mare lucru, ba mai mult contribuim la karma colectivă. Dacă nu înțelegem că singuri ne menținem departe de iubire și conexiune prin acțiunile noastre, prin modul în care funcționăm ca societate, ne vom „răstigni singuri pe cruce” la un moment dat. Cineva va apăsa butonul de distrugere a omenirii nu din iubire ci din durere, din acele răni pe care nu a putut să le vindece pentru că nu a primit susținere. Voi credeți că Hitler a fost cu adevărat rău sau a fost rezultatul creșterii sale de către părinți și societate?
Credința ne unește sau credința ne separă. Credința în bine ne separă, credința în rău ne separă. Credința fără interpretarea bun sau rău ne unește. Pentru a ajunge la această credință va fi nevoie să ne lepădăm chiar și de noi, va fi nevoie să nu mai existăm acum astfel încât să renaștem în momentul următor. Această credință este rezultatul unui om căruia nu îi mai este frică de a pierde ceva, nu îi mai este frică de moarte pentru că înțelege că în fiecare moment moare și în momentul următor învie. Asta cred că ne învață Iisus, mai presus de toate învățăturile sale pentru că exemplul personal întotdeauna primează în fața cuvintelor scrise ori rostite.
Fie ca inima să Ni se deschidă, mintea să Ni se recondiționeze și corpul să Ni se vindece!
Orlando