Când percepem din exterior o reacție exagerată, mulți dintre noi tind să răspundă tot într-un mod exagerat. Spre exemplu, dacă cineva țipă la noi, o să tindem și noi să țipăm înapoi. Facem asta pentru a nu ne simți victime ale celorlalți și pentru că a simți că avem și noi putere.
Doar că puterea nu este a celui care exagerează ci a celui care știe să gestioneze exagerările din jur, fără a pica în capcana de a proceda la fel. Doar un om care se simte „mic”, într-un anumit context, exagerează pentru a se simți “mare”. Un comportament sau o reacție exagerată nu va aduce vreodată liniștea cuiva pentru prea multă vreme.
De ce?
Pentru că în sinea sa se consideră încă o victimă și cine alege să joace rolul de victima d-abia așteaptă să i se apese butoanele. Victima se simte „mică”, persecutorul se simte “mare” iar salvatorul nu prea se simte în vreun fel, negându-și propriile sale nevoi. Dacă jucăm acest joc al exagerărilor, ne băgăm singuri în rolurile toxice ale victimei, persecutorului și salvatorului.
O victimă este o persoană care alege să se agațe de gândul că este o victimă. Indiferent de ce ni se întâmplă în această viață, noi alegem percepția potrivită și noi ne alegem oamenii pe care să îi avem pe lângă noi. A ne plânge că cei din jur sunt exagerați și că nu ar mai trebui să fie așa, arată incapacitatea noastră de a ne desprinde de acei oameni și de a ne alătura celor mai “pe sufletul nostru”.
Ce am observat din experiență este că dacă eu mă plâng că cineva este exagerat, cu siguranță și eu am acest aspect și este ori reprimat, ori negat. Dacă aleg să fiu o victimă a omului exagerat este problema mea. “Dar Orlando, tu nu ești în situația mea. Dacă ți-ar face ție ceea ce soțul / soția / mama / tatăl / soacra / socrul îmi fac mie, nu ai mai gândi așa” ar putea spune cineva. Înțeleg că sunt oameni care se află în situații delicate, mai ales familiale, ce îmi doresc să transmit este faptul că este alegerea noastră cum percepem situațiile.
Dacă ne considerăm victime ale lor, vom tinde să le împuternicim rolul de persecutor. A alege să nu mai fim victime presupune, ori să îi lăsăm cu ale lor, ori dacă locuim alături de aceștia să alegem să discutăm doar subiecte ce ne oferă amândurora bucurie. Dacă nu se poate, nu mai discutăm. Limitele sănătoase și asertivitatea ne salvează și timp dar și energie.
Dar ce ne mai salvează și timp și energie este alegerea de a trăi fără prea multe excese, fără prea multe exagerări. Dacă acestea sunt “la ocazie”, excelent, însă dacă au devenit stil de viață, atunci e problematic. Observ cum în societatea americană sunt probleme sociale ce se încearcă a fi rezolvate prin exagerări. Avem mișcarea feministă cu proteste virulente împotriva patriarhatului, avem comunitatea LGBTQ ce promovează „luna mândriei” sau parade colorate pentru a sărbători mândria de a fi în această comunitate, avem mișcarea PC ce stigmatizează tot ceea ce aceștia cred că stă împotriva egalității, avem mișcarea “cancel culture” … Fiecare încearcă să țipe mai tare astfel încât să fie auzit și de aceea, SUA a devenit, ca imagine, o țară unde nimeni nu prea îl ascultă pe celălalt. Nu degeaba au reprezentant, ca președinte, un om care folosește exagerările ca stil de viață.
Ce doresc să transmit cu acest articol este că dacă alegem să reacționăm împotriva celor pe care îi considerăm persecutorii noștri, alegem rolul de victimă. Cine mai crede că într-o astfel de societate mai merge să rămâi în rolul de victimă, habar n-are ce îl/o așteaptă. Eu, unul, recomand să cultivăm acceptarea în noi și apoi indirect în mediul nostru. Astfel, nu avem nevoie de exagerări, nu avem nevoie de celebrități să ne spună cum să ne trăim viața, nu avem nevoie decât unul de celălalt. Împreună, trăim cu adevărat mai bine și pentru acest împreună va trebui să ne îngropăm orgoliul și să ne descoperim puterea autentică pe care am primit-o ca moștenire în acest corp.
Fie ca inima să Ni se deschidă, mintea să Ni se recondiționeze și corpul să Ni se vindece!
Orlando