De aceea, nu puțini oameni, aleg să nu se mai deschidă.

Trăim într-o societate ce pune accentul pe a câștiga cât mai mult și de a pierde cât mai puțin. Suntem, parcă, într-o competiție directă cu viața, cu ceilalți, cu universul, o competiție în care să ieșim pe primul loc. E ca în serialul “Nemuritorul”, unde personajul principal, Duncan Macleod era prins într-o competiție între nemuritori ce se luptau cu săbii pentru a-și tăia capetele astfel încât să rămână, în mod paradoxal, doar un nemuritor, pentru că “there can be only one” (poate să existe doar unul).

Am descoperit că atunci când îmi este frică să nu mă păcălesc, sunt blocat. Când blochez fluxul, când uit că există un mecanism de echilibrare între a da și a primi, atunci când încerc să țin cu dinții de ceva, stagnez. Stagnarea nu este o stare confortabilă, este o stare ce trezește în mine umbre nenumărate, printre care agitație, neliniște, frică, furie ș.a.

Cred că așa este pentru fiecare dintre noi, din ce am observat, atunci când orice om se pune în fața schimbării, în fața evoluției, nu sfârșește bine. Doar cel care se adaptează, doar cel care se deschide pentru a primi și se deschide pentru a oferi, are parte de o experiență fără zdruncinături suplimentare. Am ajuns să ne concentrăm atât de mult pe a păstra ceea ce credem că avem, încât am ajuns să ne îmbolnăvim mintea și corpul.

Când înțelegem că în viața toate curg și există un flux natural între a da și a primi, ne liniștim și ne dăm seama că nu avem cum să ne păcălim vreodată. Ce putem face este să risipim ceea ce viața ne oferă pentru că nu ne dăm seama de valoarea a ceea ce primim/avem. Când nu ne recunoaștem valoarea inerentă a geniului nostru nativ, ne este foarte greu să punem valoare pe ceea ce ni-l hrănește. Astfel, tindem să punem valoare pe ceea ce ne hrănește de fapt ego-ul construit, mecanismul nostru defensiv, partea ce ne închide și ne duce către blocaje mentale și fizice.

Ce aș recomanda prin acest articol este să ne focusăm pe a nu risipi ceea ce primim de la viață, pentru că viața ne dă, contează dacă suntem deschiși să percepem cu claritate ceea ce ni se dă. Geniul nostru nativ atrage fix ce avem nevoie în continuu, aceasta este abundența de care cei atrași de spiritualitate vorbesc. Când suntem deconectați de la geniul nostru nativ și trăim în închidere, simțim că nu avem destul, că nu primim destul și atunci ne este teamă să nu pierdem ceea ce avem. Astfel, ajungem să construim ziduri ce blochează fluxul, ce ne blochează prosperitatea.

Este esențial să simțim că valoarea noastră vine, până la urmă, din cine suntem și nu din acțiunile noastre. Când realizăm că valoarea este dată de geniul nostru nativ, realizăm că tot ce avem de făcut este să acționăm de acolo. Și când acționăm din geniul nostru nativ, simțim un sentiment de natural… de firesc. De aici, realizăm că dacă ne păcălim și astfel pierdem, putem recupera foarte rapid, iar ceea ce am pierdut devine lecția ce ne învață să fim și mai conectați la sinele nostru, la geniul nostru nativ.

Orice am face și am spune, tot la conștiență vom reveni. Atât timp cât suntem conștienți de noi, de nevoile noastre, de deschiderea și închiderea noastră, restul vine natural. În acest mod nu ne mai chinuim să ne fie bine, purtându-ne ca nemuritorii din serialul menționat în primul paragraf, ci lăsăm viața și experiențele vieții să ne arate calea. Astfel nu ne mai este frică de a ne deschide pentru că ne păcălim, ci folosim deschiderea pentru a evalua exteriorul și prin urmare să ne dăm seama ce ne-a adus viața cu adevărat. Atât timp cât poți reveni rapid la conștiență, nu ai de ce să te temi că te vei păcăli. De aici vine încrederea, din conștiență ce duce la integrare.

Aș concluziona: suntem în siguranță atât timp cât suntem conectați la busola noastră internă.

Fie ca inima să Ni se deschidă, mintea să Ni se recondiționeze și corpul să Ni se vindece!

Orlando