Dorința de a nu fi abandonat/ă, trădat/ă, umilit/ă, respins/ă toate acestea nu sunt compatibile cu o relație sănătoasă. Aceste dorințe, dacă nu sunt integrate, ne vor face să percepem distorsionat realitatea și astfel să o percepem doar conform așteptărilor noastre de a nu fi răniți.

Integrarea presupune a face pace cu abandonul, trădarea, umilirea, respingerea (și/ori alte răni) astfel nemaiavând nevoie de acestea. Un om care îi cere constant altuia să nu îl rănească, îi cere inconștient să o facă. Când avem curaj să stăm față în față că rănile noastre, ne eliberăm treptat de ele.

Procesul durează ceva timp, e nevoie de ani, ani pe care cei mai mulți nu și-i acordă, contorsionându-și percepția în speranța că astfel nu vor mai fi răniți și vor suferi. Da, procesul presupune a suferi, atât timp cât există condiționări care nu ne sunt benefice, însă acea suferință emoțională ne poate duce către a ne pune cu adevărat pe picioare, a nu mai acționa din orgoliul care ne șoptește să nu mai fim vreodată răniți și a ne găsi aliații, oamenii lângă care să creștem.

Avem nevoie de ceilalți, chiar dacă ei ne vor răni garantat. În realitate, ei nu au cum să ne rănească, rana din noi va fi zgâriată de ei, de multe ori de autenticitatea și sinceritatea lor și în alte situații de propriile lor răni. A ne izola de ceilalți, a îi respinge, doar pentru că noi credem că e mai ușor, nu funcționează pe termen mediu și lung.

Fuga de ceilalți este în realitate o fugă de Sine, pentru că nu vrem să stăm față în față cu durerea noastră, poate nu suntem încă pregătiți, ceea ce este în regulă. Totuși, fuga de Sine presupune a ne compartimentaliza ființa, alegând să ocupăm doar părți din aceasta, restul închizându-le cu cheia și ferindu-ne de ele.

Fix în acele zone pe care le-am închis, acolo găsim răspunsurile pe care le căutăm în exterior, deschizând treptat acele uși tindem a deveni ființa completă pe care o căutam în relații, astfel nemaiavând nevoie de relații. În acel moment când descoperim că nu mai avem nevoie de relații, ne putem bucura cu adevărat de acestea, fiecare zi venind cu recunoștință pentru oamenii pe care îi avem lângă noi și ne ușurează existența. Când trăim din dictatura rănilor, fiecare zi ascunde teama de a nu fi răniți și astfel ne este din ce în ce mai greu să fim recunoscători, doar stresul conștient ori inconștient ne erodează ființa.

A ne aștepta că găsim situația ideală în care nu vom mai fi vreodată răniți, ne va duce către dezamăgire, doar dacă avem o rană cu care ne identificăm, aceasta va fi zgândărită chiar dacă în jurul nostru este Rai. Ți s-a întâmplat să rănești pe cineva, fără să vrei, doar pentru că te manifestai ca tine, în mod natural sau poate pentru că te-ai deschis față de acea persoană? Mie da, de multe ori și prostia pe care am făcut-o a fost să îmi estompez naturalețea, să încerc să fiu persoana care nu va răni pe celălalt. Ghici ce, când am încercat să fac asta, tot am rănit-o.

Am realizat că atunci când cealaltă persoană se identifică cu rănile sale, orice ai face, tot nasol pică. Unii oameni se mai întreabă de ce partenerul/a își pierde motivația de a fi în acea relație… Cum să îți placă să fii într-o relație unde știi că orice ai face, tot prăjit/ă vei fi? Nu mai bine ne „băgăm picioarele” și ne izolăm? Observi ciclul vicios în care ne-am băgat ca societate? Suntem răniți, izolați, singuri, ne simțim slabi și mulți dintre noi ne mai simțim și prăjiți fizic, emoțional, mental…

Ce putem face este simplu de spus ori scris, necesită însă timp investit și necesită suferință. Dacă tot am suferit până acum aiurea, acum o vom face cu sens. Fiecare suferință pe care o trăim conștient are valoare, pentru că ne poate conduce către integrare, către vindecare. Nimeni nu ne poate garanta că așa va fi însă șansele cresc vertiginos. Când începem să ne luăm puterea înapoi, putere pe care o dădusem la schimb cu distorsionarea percepției, cu iluzia că totul este bine, când ne fapt nu era, acela este momentul în care lucrurile încep să se schimbe și începem procesul alinierii cu Sinele și cu Întregul.

Procesul va presupune erori, de multe ori simțim că facem 3 pași înainte și 2 înapoi, câteodată că facem 4 pași înainte și 7 înapoi, însă când simțim direcția, realizăm că tot ceea ce avem de făcut este să perseverăm. Când pășim pe calea noastră, pe calea autenticității, paradoxul ne arată că devine irelevant câți pași înainte ori înapoi facem pentru că tot pe cale suntem. Frumos paradox, nu?

Fie ca inima să Ni se deschidă, mintea să Ni se recondiționeze și corpul să Ni se vindece!

Orlando

Dacă îți plac articolele / videourile pe care le postez, mă poți susține prin donații lunare cu ajutorul platformei Patreon. Pentru mai multe detalii, apasă butonul de mai jos:

Orlando Daniel Stoicescu

Sunt om. În activitatea de om, practic decondiționarea mentală, emoțională și fizică, cu sau fără unelte ajutătoare. Unealta mea preferată este Cheile Genelor pentru că am observat integrările care se produc cu ajutorul acesteia. Creez și susțin cursuri cu tematici aferente decondiționării MEF și Cheile Genelor. În trecut am susținut cursuri abordând diverse subiecte, fiind facilitator de învățare teoretică și experențială pentru adulți începând cu anul 2008.