Știi cât de ușor este să te ascunzi te tine? O poți face prin muncă, o poți face prin relații, prin dependențe, prin materialism, prin spiritualitate, prin … (completezi aici cu ce dorești). Am întâlnit mii de oameni în ultimii 14 ani și aproape toți îmi spuneau că doresc să aibă o viață bună, unii îmi spuneau că doresc să își acceseze geniul, alții că doresc să se simtă parte a vieții.
Știi câți dintre aceștia au avut curajul să continue drumul către ei?
Din păcate foarte puțini, am descoperit că degeaba le oferi geniul tău pentru a se conecta cu geniul lor, degeaba îi ajuți dacă aceștia se feresc de ei înșiși, de geniul lor, de viață, de bucuria de a experimenta viața, de suferința care vine la pachet cu ieșirea (aproape inevitabilă) de pe cale.
Când pentru ei, calea constructului (care îi păcălește că îi protejează de suferință) pare mai bună, poate chiar mai profitabilă ca experimentarea liberă a vieții, chiar nu ai ce face decât să îți vezi de procesul tău, de viața ta, de calea ta.
Totuși, cu toții fugim de noi, mai mult sau mai puțin. Cum procesul este pe sistemul “doi pași înainte, cinci înapoi, șapte pași înainte, trei pași înapoi” este clar de ce oamenii se blochează în pașii înapoi. Conform constructului ei trebuiau doar să meargă înainte, să primească succes după succes, recunoaștere fără număr, validare socială, bani “căcălău” și relații beton pe care nici cu barosul nu le poți crăpa.
Viața însă nu este după cum vrea constructul. Îi știi pe cei care spun: “eu nu aleg calea suferinței” însă nu au integrat ceea ce aveau de integrat pentru a ajunge pe calea lor? Ai observat cât de rigizi sunt, cât de contractată le este ființa. Ei, cu răsputere încearcă să controleze viața pentru a nu le aduce suferință, când suferința pentru ei ar fi exact ceea ce ar avea nevoie pentru a le arăta propria fugă.
Suferința nu mai este necesară atunci când am integrat ceea ce era necesar de integrat astfel încât să rămânem pe cale, să rămânem în centrul nostru chiar dacă exteriorul ne trage în afară. Nu sunt mulți oameni care au ajuns la acest nivel al măiestriei și de obicei aceștia nu au nevoie să exprime, nu au nevoie să spune că nu aleg calea suferinței pentru că au înțeles la nivel celular că exemplul lor este suficient.
Nu constructul tău alege, viața alege, viața din tine alege ceea ce este potrivit, tot ce poți face este să îți pui intenția ca ceea ce vine către tine să vină într-un mod blând. Nu avem cum să oprim fluxul, nu avem cum să oprim conflictele, războaiele, orgoliile oamenilor. Poate la nivel macro chiar nu avem cum să oprim autodistrugerea rasei umane.
Recunosc că simt suferință când observ această separare între oameni, este semnalul de alarmă că încă încerc să îi salvez în speranța că aceștia mă vor salva cumva pe mine și că îmi vor oferi ceea ce consider că îmi lipsește sau că îmi vor susține procesul de vindecare.
După aproape 7 ani de proces intensiv de decondiționdiționare mentală, emoțională și fizică (care vin după alți 10 ani de căutări) pot observa cu claritate această fugă către ieșirea din suferință, fugă care echivalează cu finalul experienței, cu moartea. Cei mai mulți dintre noi ne ferim de viață și astfel refuzăm să o trăim, așteptăm cuminți finalul, destinația, în speranța că măcar atunci vom fi liniștiți și că suferința se va încheia.
Toate rănile, traumele, experiențele neplăcute prin care am trecut, acestea sunt menite să ne împuternicească, să fie combustibil pentru pofta de a gusta viața arătându-ne ce nu funcționează și ce ne conduce către picaj, către dezamăgire, către suferință.
Ce face însă constructul pe care îl iubim cu atât de mult patos încât nu realizăm că este precum soțul abuziv care își snopește din bătaie soția iubitoare? Constructul se agață de ceea ce nu funcționează și creează o regulă din asta: “nimic nu funcționează”. Astfel, omul se poate descotorosi de viață, de bucuria de a trăi, refugiindu-se în acest pseudo-adevăr cinic, că nimic nu are rost, că viața e de rahat.
Motivul pentru care o face este simplu, constructul este dependent de suferința cronică, continuă care a motivat crearea sa. Astfel, fără suferința continuă, omul nu mai are nevoie de construct și poate păși pe calea sa. Suferința acută nu este problema aici ci cea cronică, astfel constructul se agață de aceasta mai ceva ca Tom Cruise de marginea pervazului.
Suferința acută este doar un semnal, o alarmă care ne arată că am luat-o pe arătură, suferința cronică este ca sirena care ne avertizează că înspre noi se îndreaptă o serie de rachete pregătite să ne măture de pe fața Pământului. Cum omul este adaptabil prin natură, acesta se poate adapta încât să nu audă sirenele și să se adăpostească ci să își continue treaba prin casă de parcă nimic nu s-ar întâmpla.
E nevoie de ceva timp pentru ca omul să se dezvețe de ceea ce constructul l-a învățat însă, dacă se ține de treabă, reușește. Pare, însă, mai ușor să renunțe, revenind la suferința cronică de dinainte pentru că încă nu poate conține suferința acută din prezent.
Într-adevăr, omul are nevoie de susținere pe parcursul procesului său, de exemple, de ajutor. Totuși, ce poate face omul dacă pentru un timp susținerea nu este acolo, ajutorul nu este acolo? Să renunțe? Să revină în oala în care fierbe la foc mic? Aici intervine curajul și dârzenia, să aleagă să meargă pe calea sa chiar dacă pare că lucrurile merg prost, că nu se întâmplă lucrurile conform cu modul în care visa că se vor întâmpla. Te întreb ceva, cine își imagina că viața va fi într-un anumit mod fix?
Viața este dinamică, este schimbătoare și lucrurile se întâmplă conform cu ceea ce este posibil din interacțiunea dintre elementele realității. Cum noi suntem un element al realității, ne putem orienta către ceea ce este cu adevărat posibil pentru noi ori ne putem plânge de milă că realitatea nu este altfel. Știu că sunt momente în care ne vine să ne dăm cu capul de pereți și că realitatea poate fi copleșitoare câteodată, așa că e bine să ne acordăm timp în care să ne permitem, în mod conștient, să fim picați, indisponibili.
Atât timp cât realizăm fuga, modul în care ne ascundem de viață, o respingem, ne ferim de ea avem o șansă pentru a ne elibera din ghearele constructului. Calea este îmbrățișarea constructului, acceptarea că face parte din experiența noastră și că ne-a fost util însă în același timp, într-un mod presupune a limita din ce în ce mai mult accesul acestuia la mecanismul nostru decizional.
Cât timp putem lua decizii benefice pentru noi și cei din jur, chiar dacă constructul ne șoptește altfel, putem spune că suntem pe cale. A elimina constructul nu este o opțiune, doar ne putem face că nu există ori ne putem ascunde de acesta. Totuși, constructul poate fi un ghid excelent în viață, dacă învățăm să îl gestionăm, dacă ne cultivăm puterea interioară prin manifestarea geniului și realizarea potențialului nostru de creație.
Dacă ești în situația în care ți-ai pus geniul pe pauză, alegând din nou calea constructului și citești acest articol, s-ar putea să fie un mesaj către tine să revii către Tine, către Sine. S-ar putea să dureze mai mult decât te așteptai, s-ar putea ca lucrurile să nu iasă cum doreai, este în regulă, este normal, face parte din proces.
Îți recomand să nu cazi pradă învinovățirilor, judecăților, rușinilor, dogmelor, ideilor, opiniilor și să realizezi că viața este mai presus de suferința ta emoțională. Astfel, treptat, realizezi cât de măruntă poate fi suferința emoțională față de măreția potențialului tău manifestat.
Fie ca inima să Ni se deschidă, mintea să Ni se recondiționeze și corpul să Ni se vindece!
Orlando