Acceptarea paradoxurilor este singura cale către ieșirea din închisorile mentale, bulele mentale în care suntem prinși și de multe ori nici nu ne dăm seama. Paradoxurile sunt menite a ne elibera din strânsoarea logicii și în același timp, paradoxal, a ne împuternici logica. Hai că o să fie un articol plin de paradoxuri 🙂 .

În practica Zen există celebrele koan-uri pe care le ador și au reprezentat începuturile mele în ceea ce înseamnă calea către Sine. Koan-urile sunt mici povești ori dialoguri ori întrebări ori chiar afirmații menite să provoace omului îndoieli referitoare la modul liniar în care gândește. Una dintre cele mai faimoase koan-uri a popularizat afirmația: “ascultă sunetul făcut de o singură palmă”.

Pentru mintea care nu este obișnuită cu paradoxurile, o astfel de afirmație este nebunie, cum să auzi sunetul făcut de o singură palmă însă pentru cei care nu se limitează într-un mod fix de gândire, o astfel de afirmație este o provocare benefică menită să îi scoată în afara “cutiei” în care singuri s-au băgat.

Subiectul acestui articol îmi este foarte drag, recunosc asta, iubesc paradoxurile și fără paradoxuri mi-ar fi fost imposibil să pășesc pe calea mea. Când trăiesc un paradox în interiorul meu, este moment de bucurie, am mai trecut de un văl pe care mi l-am pus cu ajutorul societății și culturii în care m-am născut.

Problema este că un paradox nu poate fi explicat, de aceea dacă încerci să îi explici unui om cum să înțeleagă un paradox, vei eșua de fiecare dată. Poate îl poți inspira să îl trăiască însă de explicat, aici e misiune imposibilă.

Un  om care a trecut prin școala standardizată, școală care ne învață că lucrurile sunt fixe exact așa cum ni se prezintă la manual, de cele mai multe ori alege să se închidă în cutia cunoștințelor pe care le-a dobândit acolo. Motivul este că școala l-a traumatizat suficient încât să considere că a dobândi cunoaștere presupune a se chinui și astfel alege să se închidă.

Închiderea în cutia propriilor adevăruri, presupune respingerea altor adevăruri și de aici respingerea paradoxurilor. Când realizăm profund, la nivel celular, că orice este un adevăr, chiar și o minciună, deja începem să ne educăm mintea să nu se mai atașeze de ceva și astfel trăim mult mai ancorați în prezent.

„Cum, o minciună este un adevăr? Ai luat-o razna Orlando, tu nu observi ce tâmpenii scrii?” ar putea fi o obiecție fondată a cuiva. Cum să fie o minciună un adevăr, doar atunci cum mai putem delimita adevărul de minciună? Mintea noastră adoră să pună informațiile în cutiuțe și funcționează mult pe bază de asocieri, astfel asociază o informație cu adevărul iar o altă informație cu o minciună. De acest principiu s-au folosit mulți pentru a manipula masele, pentru a îi face să asocieze ceva cu adevărul iar altceva cu minciuna.

Când percepem lucrurile la nivel holistic, înțelegem profund cum viața nu este întocmai precum mintea noastră preferă să o orânduiască. Dacă înțelegem și asta atunci drumul către a nu ne mai atașa de gânduri, idei ori adevăruri este mult ușurat.

Înțelegerea profundă a paradoxurilor ne duce în afara nevoii de a suferi, doar suferința vine din atașament. Asta nu înseamnă că nu mai suferim ori că nu mai simțim emoțiici doar că nu mai avem nevoie de acestea, nu mai suntem dependenți. Astfel suferința și emoțiile, în afara nevoii noastre de a le simți, duce la îmbogățirea existenței, am putea spune la înnobilarea ființei.

Provocarea este că cei mai mulți oameni sunt atașați de suferință, ori de propriile emoții ori de propriile gânduri și idei. Astfel, nu pot percepe ceea ce se află în afara acestora, ba chiar nici nu vor, doar acelea reprezintă “acasă” pentru ei în viața lor. E ca acel copil care a asociat violența cu iubirea și astfel o caută peste tot, fără să își pună întrebarea dacă există și o altă modalitate, o altă cale.

Unii oameni se atașează de rănile lor și fac orice ca să și le zgândăre. Spre exemplu, oameni care spun că nu vor sub nicio formă să simtă rana trădării intră în relații fix cu oameni care sunt capabili să facă asta. Când trădătorul trădează, victima apare în față și își spune povestea tristă, cum toți oamenii din viața sa au ajuns să îi ofere în dar trădarea.

Când nu pășim pe calea paradoxurilor, viața noastră poate fi o tragi-comedie cu accente dramatice câteodată. Mă uit în jurul meu cum oameni care se dau deștepți ori chiar inteligenți, poate chiar intelectuali, își trăiesc viața într-o inerție care îi duc de fiecare dată către prăpastie, fără să realizeze asta. Este interesant cum acești oameni încearcă să îi bage pe alții în povestea lor tristă sau justițiară, ori oferindu-le rolul de persecutor ori de victimă.

O să îți ofer un exemplu de paradox aplicat în viața de zi cu zi. Se spune că acolo unde este ură, nu este iubire și acolo unde este iubire, nu este ură. Într-un fel este adevărat, atunci când mintea noastră alege una în detrimentul celeilalte, însă dacă realizăm că atunci când simțim ură, iubirea este și ea acolo, doar că nu o putem accesa, ne putem relaxa în ceea ce simțim, știind că vom gusta iubirea când va fi momentul.

“Dar Orlando, eu nu mai pot cu sinusoidele astea, ba urăsc, ba iubesc, ba sunt trist/ă, ba sunt vesel/ă, ba sunt bine ba sunt mai puțin bine”, ar putea spune cineva care nu mai suportă aceste treceri. Motivul pentru care nu suportăm trecerile acestea este pentru că am fost educați / obișnuiți să ne atașăm de o stare și să nu îi mai dăm drumul. Pe noi ne doare mai mult desprinderea de așteptarea noastră decât faptul că am intrat într-o stare joasă. Când ne permitem să trăim stări joase, putem observa că nu ne mănâncă, ba chiar le putem folosi precum un combusitibil potent pentru a ne continua călătoria, mai motivați ca înainte.

Suferința vine din atașament și cu cât suntem mai atașați de ceva ori chiar cineva și nedorind să dăm drumul atașamentului vreodată, cu atât mai mult vom suferi. Acesta este motivul pentru care unii oameni aleg să nu mai se implice în relații după o suferință cauzată de o despărțire, realizează că vor suferi. Ce nu își dau seama acești oameni este că nu celălalt i-a cauzat cu adevărat suferința ci așteptarea care i-a fost zdruncinată și faptul că nu a putut să constate semnele care îi arătau că acea relație nu se îndreaptă într-o direcție benefică.

Paradoxul aici este că atașamentul este necesar pentru ca experiența să se întâmple, suntem atașați de acest corp, de persoanele cu care relaționăm, de realitatea noastră. Fără acest atașament, transcenderea atașamentului este imposibilă. Încă un paradox, știu 🙂

Aici intervine modul în care ne gestionăm mintea, cât de disciplinată este în înțelegerea paradoxurilor și cât de ușor ne este să ne desprindem de atașament pentru a forma unul nou. Un om care nu și-a antrenat mintea să înțeleagă că realitatea sa nu este singura ci există un infinit de realități în jurul său, este un om care nu are cum să se plictisească vreodată, poate chiar înțelege că atunci când i se închide o ușă, mai are un infinit de uși care deja sunt deschise.

Dacă atunci când eram mici, comunitatea ori societatea în care am crescut era plină de exemple de oameni ancorați în prezent, adaptabili, rezilienți și echilibrați în gândire, trăind alături de paradoxuri, nu ferindu-se de ele, acum nu ne mai feream de stările joase, nu mai încercam să fim perfecți, nu mai purtam măști pentru a transmite o impresie care nu este conformă cu realitatea ci eram deja mecanisme alchimice acordate, mâncam stări joase pe pâine și pe partea cealaltă scoteam stări înalte,

În final, îți ofer câteva concluzii, în afara de realitatea ta, există multe altele. Ceea ce consideri tu că este adevărat, nu este adevărul absolut. Dacă tu consideri că viața este grea, paradoxul îți spune că există și o viață mai ușoară pentru tine. Dacă tu consideri că nu există vreo ieșire pentru tine din calvarul emoțional pe care îl simți, paradoxul îți spune că există o astfel de ieșire, doar că încă nu o poți percepe. Dacă suferi din cauza așteptărilor care nu s-au întâmplat, suferi pentru că încă nu știi să îți folosești mintea în mod optim.

Chiar dacă îți scriu aceste lucruri, nu înseamnă că sunt maestru în paradoxuri, sunt student al lor și mă bucur, pe cât pot, de acestea.

Cheia este la fiecare dintre noi, percepția noastră este calea către o viață în echilibru, în creștere, în armonie. Dacă ne mai lăsăm dominați de așteptările noastre, de gândirea unilaterală care alege o extremă în detrimentul alteia, vom semăna dezechilibru în viețile noastre și ale altora. Paradoxul este că avem nevoie de dezechilibru pentru a cunoaște echilibrul. Paradoxurile astea 🙂 De aceea, mintea deschisă către paradoxuri ne oferă motivația de a explora aventurile pe care acest corp ni le oferă.

 Fie ca inima să Ni se deschidă, mintea să Ni se recondiționeze și corpul să Ni se vindece!

Orlando

Dacă îți plac articolele / videourile pe care le postez, mă poți susține prin donații lunare cu ajutorul platformei Patreon. Pentru mai multe detalii, apasă butonul de mai jos:

Orlando Daniel Stoicescu

Sunt om. În activitatea de om, practic decondiționarea mentală, emoțională și fizică, cu sau fără unelte ajutătoare. Unealta mea preferată este Cheile Genelor pentru că am observat integrările care se produc cu ajutorul acesteia. Creez și susțin cursuri cu tematici aferente decondiționării MEF și Cheile Genelor. În trecut am susținut cursuri abordând diverse subiecte, fiind facilitator de învățare teoretică și experențială pentru adulți începând cu anul 2008.