Ascultând un clip video cu Russel Brand în care vorbea de prietenie, am realizat că tendința mea este aceeași cu a sa când vine vorba de acest aspect. Acesta vorbea despre cum, în cazul lui care s-a dovedit și al meu, îi este greu să își facă prieteni pentru că are tendința să se focuseze doar pe o persoană și astfel să se reverse cu totul către aceasta.

Această tendință vine, cel mai probabil, dintr-o lipsă de încredere în ceilalți, lipsă de încredere care vine din experiențe avute în copilărie. Atunci când cei din jur te resping de mic, nu prea îți mai vine să te împrietenești cu oamenii, doar în acet mod retrăiești trauma în continuu. Într-un alt clip video pe Youtube, Russel Brand vorbea despre faptul că atunci când era în școală nu era deloc popular, ba chiar era respins de colegi.

Tendința aceasta de a ne focusa doar pe o singură persoană, de cele mai multe ori pe persoana cu care relaționăm ori vrem să relaționăm, este un comportament de tip: om aflat în deșert și care a găsit în sfârșit o oază. Găsim acea persoană, care în sfârșit ne înțelege și ne comportăm cu aceasta de parcă ar fi totul pentru noi. Există și nenumărate melodii în care această dinamică nesănătoasă este dusă la rang de “iubire adevărată”.

Un astfel de caz ne arată cum dezvoltăm obsesii pentru persoana care ne “înțelege cu adevărat” și de acolo cum acționeazăm pentru a obține sau a păstra acea relație. Acest tip de comportament duce garantat la suferință, pentru că obiectul obsesiei la un moment dat se va simți sufocat și va dori să se elibereze, ceea ce va duce la „prăbușirea lumii” celuilalt.

Aici sunt cu adevărat importanți prietenii, sunt oamenii cu care dezvoltăm relații pe termen lung și cu care împărțim lucrurile frumoase dar și cele mai puțin frumoase. Prietenii sunt esențiali pentru a ne ajuta să ne recalibrăm atunci când lumea noastră se prăbușește. Un om care dezvoltă obsesii și se focusează doar pe o singură persoană, nu va avea prieteni prea mulți, ba chiar prea puțini și astfel când obiectul obsesiei dispare din peisaj, temporar sau permanent, se simte din nou singur, la fel ca atunci când era copil și se simțea respins de către ceilalți copii.

Astfel, indiferent de ce se va întâmpla, acel om va suferi garantat. Fără prieteni în viața sa, fără oameni către care să se deschidă și să fie vulnerabil, rănile și traumele pot deveni copleșitoare și astfel, în loc să facă pași înspre acestea, pentru a le integra, va încerca să fugă și mai tare, dezvoltând obsesii și mai mari, găsind SALVAREA în oameni, în unelte, tehnici, etc. E până la urmă normal, e un mecanism de “coping emoțional” dacă nu ai în jur diapazoane care să te ajute să te reacordezi și neștiind să faci asta de unul singur.

Provocarea aici este deschiderea și mai ales vulnerabilitatea. Pentru că atunci când eram mici vulnerabilitatea noastră a fost întâmpinată cu respingere, ne-am învățat că a purta măști care să mimeze perfecțiunea este singura soluție ca să mergem mai departe. Cei mai mulți „high-acheivers”, cei care au performanțe mari în orice domeniu, sunt sclavii acestor măști, nedorind să arate vulnerabilitate și umanitate, considerându-le a fi calea sigură către suferință.

Când nu ne deschidem pentru a ne recunoaște imperfecțiunea și umanitatea, o să vrem să ajungem în vârful lanțului trofic, pentru a deveni de neatacat și deci să nu mai fim respinși. Totuși, este o vorbă care cel mai probabil a fost popularizată de filosoful german Arthur Schopenhauer : „Trebuie să fii (cam) singur la înălțime”. Observăm acest comportament de competiție peste tot, marea majoritate a relațiilor fiind bazate pe izolare și pe apărarea teritoriului.

Dacă doar o relație face pe cineva fericit și fără acea relație fericirea dispare, este clar că acea fericire este în realitate o iluzie construită pentru a menține senzația siguranței și controlului asupra vieții. Din punctul meu de vedere, împlinirea vine în două moduri. Primul mod este cel mai anevoios și presupune ca omul să devină maestru al vieții și astfel corpul său să funcționeze optim prin adaptarea sa totală la viață, la necunoscut. Asta presupune că pe acel om nu îl mai mișcă schimbarea pentru că se mișcă împreună cu schimbarea.

Din cauza rănilor și traumelor dobândite, foarte mulți oameni aleg calea asta fără a înțelege ceea ce presupune. Acei oameni cred că această cale îi va salva de suferință, că vor putea evita suferința dacă devin niște guru întrupați însă, cel mai probabil, ei vor trebui să devină una cu suferința pentru a ajunge acolo. Acei oameni ajung pe această cale tocmai pentru că dezvoltă obsesii repetate, ba maestrul X, ba unealta Y, ba experiența Z, sărind tot timpul de la obsesia X apoi într-o lună la obsesia Y, anul următor la obsesia Z, fără a se opri. Acesta este sportul cel mai popular în lumea spirituală, considerând că astfel vor putea să fugă de ceea ce este în interiorul lor.

Al doilea mod este cel mai ușor și la îndemână, acesta presupune coreglare și deci presupune a avea în jur oameni lângă care să ai curajul să “te lași”, să fii vulnerabil. Comunitatea este cea mai la îndemână terapie psihologică și în foarte multe cazuri chiar și psihiatrică însă, din cauza suferințelor din copilărie, nu o putem accesa. Am uitat să locuim împreună, ba chiar la orașe credem că locuim în comunitate, când colo împărțim blocul cu străini, cu necunoscuți, ba chiar câteodată mai intrăm în conflict cu aceștia din diverse motive.

Pentru mine, modul în care oamenii își cumpără în continuu apartamente în blocuri în orașele aglomerate, mai ales București, arată cât de traumatizată este societatea în realitate. Apartamentul la bloc este expresia depărtării de natură, de ritmurile naturale, de pământ. Cumva, apartamentul la bloc devine expresia izolării și de multe ori a singurătății. Este un fapt cunoscut și studiat că cele mai multe cazuri (ca procentaj din numărul total de locuitori) de anxietate, depresie ori tulburări de personalitate, le regăsim în orașe. Acolo unde avem cei mai mulți oameni pe lângă noi, în realitate avem cei mai mulți necunoscuți pe lângă noi.

Dacă nu avem prietenii aproape, dacă nu avem oameni pe care să ne bazăm aproape, experiența coreglării va fi sacadată. Locurile de muncă au devenit focare de afecțiuni și chiar boli mintale tocmai pentru că în cele mai multe cazuri nu se promovează vulnerabilitatea și umanitatea ci obținerea de rezultate și profitul.

Dacă nu lucrezi printre prieteni, printre oameni pe care chiar te bucuri să le fii în serviciu, la ce ne mai ajută rezultatele și banii? Să plecăm în concedii 3 săptămâni pe an ca apoi celelalte aproximativ 49 de săptămâni să ne chinuim să obținem aprobarea și validarea unor străini care nu dau doi bani pe vulnerabilitatea noastră și prin acțiunile lor ne susțin rănile și traumele din copilărie?

Tu știai că economia mondială bazată pe consum este susținută de rănile și traumele celor care consumă? Cei mai mulți antreprenori sunt, în realitate, niște traficanți de droguri, sub multiple forme, care ajută la pacificarea temporară a populației. Drogul îl obțin sub forma banilor, validării statusului ori imaginii însă acestea neaducând vreodată împlinirea ci ținând omul departe de aceasta.

E o scenă celebră în Scarface, când acestuia i se recomandă să nu se drogheze din stocul pe care îl deține (don’t get high on your own supply) și este conformă cu realitatea. O mulțime de antreprenori, CEO, directori nu consumă produsele sau serviciile pe care le vând, pentru că știu că nu le sunt benefice. Să mai menționez că dacă există o clasă conducătoare, ceea ce cel mai probabil există, nu dau doi bani pe obținerea banilor ci îi folosesc ca unealtă pentru a îi “droga” pe cei care nu se pot autoregla emoțional și nici nu beneficiază de coreglare?

Dacă nu învățăm vulnerabilitatea, dacă nu ne dezvoltăm treptat abilitatea de a da jos măștile, nu vom beneficia de această moștenire vindecătoare pe care o avem, faptul că oamenii se pot acorda și reacorda unii la ceilalți. Vom alerga în continuare după iluzii, după “drogurile” moderne ale acestei civilizații și ne vom izola din ce în ce mai mult. Nu este amuzant cum unele droguri care pot ajuta populația să se cunoască mai bine sunt interzise iar cele care țin populația în sărăcie, superficialitate, competiție și război sunt permise ba chiar încurajate?

Dacă nu (re)învățăm prietenia, să ne putem deschide treptat față de cei din jur, să nu îi mai percepem ca fiind competiție ci să fim deschiși dacă într-adevăr există rezonanță, ne pierdem ca societate. Oricât de mult tehnologia ne-ar mări durata de viață, aceasta va fi bazată pe dependențe și suferință continuă.

Paradoxal, prietenia cere suferință, cere moartea treptată a orgoliului și astfel deschiderea treptată către celălalt. Însă această suferință este apoi recompensată de momente vindecătoare de conexiune. Suferința care vine din propriile obsesii, din propriile dependențe nu vine la pachet cu recompensă ci cu degradare. Viața este suferință însă suferința asta alchimizată în grup duce la niveluri înalte, iubire, bucurie, pace.

Ai împărțit vreodată din vulnerabilitate suferința ta cu un alt om și a fost acceptată și onorată? Dacă da, ai observat ce liniște este acolo, ai observat cum se așterne pacea și cum parcă încă o julitură primită din experiențele vieții se vindecă? Prietenia este vindecătoare, dacă alegem să îi accesăm elixirul.

Prețul prieteniei este mare pentru omul rănit, omul traumatizat, înțeleg asta și înțeleg că vulnerabilitatea nu vine ușor pentru acești oameni (mă includ și pe mine aici). Mesajul acestui articol este că prețul merită, suferința pe care o resimți prin deschiderea către prietenie este suferința morții mecanismului tău defensiv care te proteja de suferință și fără să vrei te proteja de a experimenta și a îți trăi viața în integritate. Prietenia vindecă, izolarea de viață degradează și dezumanizează.

Prietenia merită fiecare lacrimă pe care o verși pentru că aceasta îți va fi ascultată, recunoscută acceptată și onorată.

Fie ca inima să Ni se deschidă, mintea să Ni se recondiționeze și corpul să Ni se vindece!

Orlando

Dacă îți plac articolele / videourile pe care le postez, mă poți susține prin donații lunare cu ajutorul platformei Patreon. Pentru mai multe detalii, apasă butonul de mai jos:

Orlando Daniel Stoicescu

Sunt om. În activitatea de om, practic decondiționarea mentală, emoțională și fizică, cu sau fără unelte ajutătoare. Unealta mea preferată este Cheile Genelor pentru că am observat integrările care se produc cu ajutorul acesteia. Creez și susțin cursuri cu tematici aferente decondiționării MEF și Cheile Genelor. În trecut am susținut cursuri abordând diverse subiecte, fiind facilitator de învățare teoretică și experențială pentru adulți începând cu anul 2008.