Izolarea într-o relație de cuplu este unul dintre cele mai nesănătoase lucruri pentru sănătatea emoțională, fizică și mentală a noastră. Din păcate, trăim într-o lume plină de oameni traumatizați care își caută cârjele, își caută salvarea în alt om.
Când cred că au găsit acel om se agață de acesta de parcă ar fi barca de salvare care tocmai părăsește Titanicul. Pentru că le este teamă că o să sufere dacă ceva se schimbă între ei, ajung să fie gardienii proprii relații, făcând orice ca lucrurile să rămână la fel, jucând pe rând rolul de gardian și de întemnițat.
Când observăm un astfel de tipar la noi, important este să ne permitem să trăim și fără acea relație, tocmai pentru a ne bucura mai mult de ea. Separarea temporară este esențială pentru a ne găsi sprijin în exterior, în prieteni, în prietenie.
Una dintre strategiile conștiente ori inconștiente ale gardianului este să distrugă toate relațiile de prietenie ale întemnițatului, astfel devenind cumva singura persoană care este menită să îl salveze pe acesta. Dacă observi un astfel de comportament la persoana cu care relaționezi, cel mai probabil ai de pus niște limite sănătoase și ai de făcut niște introspecție pentru a îți da seama cum ai ajuns într-o astfel de situație, poate și tu ai fugit de ceva în acea relație.
O relație sănătoase include prietenia, mai ales în aceste vremuri unde practicăm o “struțocămilă” denumită monogamie în serie. Aceasta este o invenție, o adaptare crudă la vremurile erei industriale, invenție care duce la separări repetate și la suferință care redeschide răni vechi de fiecare dată când se întâmplă.
Dacă ne uităm la cum omul și-a trăit viața până acum câteva mii de ani, observăm că legăturile sociale erau pe viață, nu existau separări ca acum, “block-uri” pe facebook ori în viața reală. Oamenii trăiau împreună și rezolvau împreună provocările vieții. Acum, încercăm să le rezolvăm de unii singuri, considerând că soluția ideală este doar cea din capul nostru.
Normal că cele mai multe relații nu funcționează atunci când cei doi nu relaționează cu celălalt ci relaționează cu ideile preconcepute din mintea lor. Izolarea de care scriam în primul paragraf este observată nu numai în relații ci și în interiorul nostru. Ne izolăm de viață pentru că la un moment dat, în copilărie, ne-am simțit izolați de viață și acest sentiment s-a repetat de suficient de multe ori încât ne-am obișnuit cu izolarea.
Astfel, ne izolăm de noi, de aliații noștri, de sprijinul necesar pentru a rezolva provocările vieții împreună. Pentru mine este trist să văd cum doi părinți tineri încearcă să își crească copilul în izolare, poate incluzând pe alocuri părinții, părinți care de cele mai multe ori i-au învățat pe aceștia lecția izolării. De acolo până la un spectacol cu stres, furie și “dat la ficat” nu este mult. Copilul era crescut, până acum scurt timp, de întreg tribul, de întreg satul, simțind mecanismul de coreglare de mic. Acum, simte des stres, frustrările părinților ori îngrijitorilor și astfel mintea sa alege să se deconecteze, să se separe și să se izoleze.
Când înțelegem la nivel celular că ceea ce este natural nu poate fi vreodată înlocuit de “struțocămilele” noastre mentale, începem să ne construim o viață alături de ceilalți, pentru că realizăm cât de importantă este coreglarea. Astfel, ieșim treptat din izolare. Din ce am observat, este nevoie de ceva timp pentru ca omul să revină la setările sale din fabrică și de cele mai multe ori este nevoie să i se năruie iluziile și să trăiască pe pielea sa coreglarea pe care o menționam mai sus.
Fără oameni în jurul nostru pe care să ne bazăm, orice provocare a vieții devine o apocalipsă pentru noi, pentru că ne simțim copleșiți. Când, însă, avem aliații lângă, coreglarea se întâmplă și astfel sprijinul lor ne ajută să trecem mult mai ușor prin acestea.
O viață bună nu este doar în doi, poate începe în doi însă dacă cei doi nu adună alți oameni în jur, cel mai probabil aceea este o relație de izolare. Acolo, de cele mai multe ori lucrurile devin treptat din ce în ce mai apăsătoare, pasiunea dispare, creativitatea la fel. Când intri în casa lor, nu simți că acea locuință vibrează, că este vie ci simți că totul este stătut, de parcă viața a părăsit acei pereți.
Dacă stai la bloc probabil ai avut sau chiar ai vecini care sunt disperați după liniște, vor liniște tot timpul, chiar dacă liniștea este prezentă. Însă ei vor și mai multă liniște, dacă se poate nici păsările ori greierii să mai cânte. De cele mai multe ori, acei oameni sunt cei care s-au izolat de viață și nu acceptă intruziunea acesteia acolo. Dacă ar fi trăit într-un trib, într-o comunitate strânsă, ar fi avut zgomot continuu de copii mici, de bebeluși, de animale, nu ar fi avut cum să se plângă, ba chiar s-ar fi bucurat de acestea. Din păcate, în acel om, la un moment dat deconectarea s-a produs, izolarea s-a produs și astfel comportamentul său este doar un efect al acelei cauze.
Tu ai tendința să te deconectezi și să te izolezi? În momentul în care scriu acest articol să știi că și eu am aceeași tendință. De câțiva ani învăț treptat să mă reconectez și fac pași mici, de bebeluș, însă fac pași siguri către mine, către viața din mine, către a mă bucura de vibrația vieții și a nu mă mai izola și a nu mai accepta în experiența mea de viață comportamentul izolaționist a celor de lângă mine. Dacă ei vor să se izoleze, este alegerea lor, eu nu mai vreau. Dacă ești în aceeași situație ca mine, mai vrei la izolare?
Fie ca inima să Ni se deschidă, mintea să Ni se recondiționeze și corpul să Ni se vindece!
Orlando